RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 1

3:

Lă

PAUL BRUSANOWSKI

i

IE ESREI

i

Religie și stat în Islam

i De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția musulmană din perioada interbelică

EDITURA $& HERALD

Pagina 2

RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

* ,

Ey ya „/ ca dapaebi la

Poul >

Baci 2], ile d003 ,

Ye

Pagina 3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României BRUSANOWSKI, PAUL/

RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM:

De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția musulmană din perioada interbelică/ Paul Brusanowski București: Herald, 2009

Bibliogr.:

L. Scrima, Aurelian (ed. )

E Toate drepturile asupra prezentei versiuni în limba română aparțin Editurii Herald. Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această carte poate fi făcută numai cu acordul editorului.

Pagina 4

PAUL BRUSANOWSKI

Religie și stat în Islam

DE LA TEOCRAȚIA MEDINEZĂ INSTITUITĂ

DE MUHAMMAD LA FRĂȚIA MUSULMANĂ DIN

PERIOADA INTERBELICĂ

EDITURA 4 HERALD

București

Pagina 5

Paul Brusanowski este conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” și Facultatea de Științe politice, relații internaționale și studii europene). Stagii de documentare în Elveția, Austria, Germania, Iran. Doctor în Teologie în 2004.

Pornind de la analiza relațiilor dintre Biserică, Stat și societate în lumea creștină central și est-europeană, și-a îndreptat atenția și asupra realităților sociale și politice din teritoriul balcanic din epoca otomană, apoi asupra celor din spațiul islamic în general.

Lucrări în volum: Istorie și civilizație iraniană până la cucerirea arabă, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2008; Reforma constituțională în Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, P.U.C., Cluj-Napoca, 2007; Pagini din istoria bisericească a Sibiului medieval, P.U.C., Cluj-Napoca, 2007; Autonomia și constituționalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Cluj-Napoca, 2007; Creștinismul în Sibiu. Ghid al confesiunilor și al lăcașurilor de cult. Christentum în Hermannstadt. Wegmweiser zu Konfessionen und Kirchen (coautor împreună cu Marc van Wijnkoop Liithi), Editura Hora, Sibiu, 2002.

De asemenea, este autorul a aproximativ 50 de studii în reviste și volume de specialitate din țară și străinătate.

Redactor:

Radu Duma

Realizare grafică:

Victor Zugravu;

Cop. 1. Muhammad se îndreaptă spre Medina, miniatură din sec. al XI-lea.

Tehnoredactare :

Alexandru Leicescu

Lector:

Corneliu Diaconu

Pagina 6

Cuvânt înainte

AL-ISLAM DIN WA-DAULA - ISLAMUL ESTE RELIGIE ȘI STAT.

Acesta este unul dintre cele mai des întâlnite enunțuri rostite de intelectualii musulmani fundamentaliști. Totodată, este chintesența programului lor politic. Dar corespunde el adevărului sau este doar o simplă sintagmă, pe care au adoptat-o ideologii islamismului modern, care susțin necesitatea instituirii unui stat „islamic”, cu trăsături teocratice și nu democratice, și care resping cu toată puterea sistemul politic occidental? Întrebarea este plină de sens, deoarece, dacă această sintagmă ar fi cu totul conformă cu adevărul, atunci lumea islamică nu ar fi capabilă să accepte bazele democrației moderne, deci nici despărțirea dintre religie și stat, anume statul secular, neutru și mijlocitor între diferitele comunități religioase și diferitele viziuni despre lume și viață.I

Privind din perspectivă istorică, trebuie recunoscut că legătura dintre religie și puterea politică a fost în lumea islamică mult mai strânsă decât în cea europeană. În timp ce primii creștini au fost nevoiți să sufere persecuții cumplite din partea autorităților imperiale romane, adepții religiei islamice s-au aflat încă de la bun început într-o legătură strânsă cu puterea politică. Muhammad, întemeietorul religiei islamice, a constituit la Medina teocrația islamică. Astfel a fost organizată o comunitate cu totul diferită de cele existente deja în Peninsula Arabiei: umma, în sânul căreia erau depășite diferențele tribale. După moartea profetului (632), această comunitate islamică a reușit ceea ce nimeni nu ar fi bănuit înainte: să cucerească teritoriile vechilor civilizații ale Orientului Apropiat și Mijlociu.

Datorită strânsei legături între religie și organizarea politică, musulmanii nu au fost nevoiți să instituie structuri organizatorice religioase specifice (similare Bisericii în creștinism). Comunitatea era ea însăși forma exterioară în care se manifesta noua religie.

1 Prof. Dr. Heinz Halm, Islamisches Rechts- und Staatsverstândnis. Islam und Staatsgewalt, pe site-ul http:// www.uni-tuebingen.de/ orientsem/ damhal. htm.

Pagina 7

Și totuși... rămâne întrebarea dacă legătura dintre religia musulmană și conducerile statelor islamice a persistat de-a lungul veacurilor? Potrivit ideologilor islamismului modern, această legătură nu poate dispărea, deoarece religia islamică nu ar putea exista în afara unei societăți islamice și a unui stat islamic. Această teză fiind repetată de atâtea ori de către ideologii islamiști, a început să fie acceptată și de opinia publică occidentală, foarte puțin familiarizată cu tradiția și civilizația lumii musulmane. A devenit în Occident chiar un clișeu,! astfel că opinia publică europeană și americană a devenit obsedată de „provocarea fundamentalistă a Islamului totalitar”.

Dar pe ce se bazează această obsesie? Răspunsurile nu sunt greu de dat: pe revendicările, însoțite de acte teroriste, ale unor fanatici dispuși să-și sacrifice chiar și viața pentru implementarea ideologiei și programului lor politic. Dar acești fanatici reprezintă cu adevărat islamul? Nu poate supraviețui această religie fără a fi conectată la factorul politic? Legătura dintre stat și religie a fost într-adevăr indisolubilă în istoria societăților islamice, generând o tradiție proprie în acest sens și o ordine guvernamentală care s-ar constitui într-o serioasă provocare la adresa ordinii și civilizației occidentale?

Cartea de față își propune să analizeze tocmai această problemă. Și se va putea constata că cei care afirmă că religia islamică nu poate exista fără a fi în strânsă legătură cu autoritatea de stat nu au dreptate.

Lucrarea este structurată în două părți. Cea dintâi analizează relația dintre stat și religie în epoca în care societățile islamice au fost de sine stătătoare, cu totul străine și independente de lumea occidentală. Cititorului îi vor fi prezentate principiile teocrației medineze, întemeiate de Muhammad, apoi modul și gradul separării dintre factorii guvernamentali și religioși din califatele umayyad și abbasid. În continuare va fi acordat un spațiu amplu procesului de constituire a celor două mari confesiuni din lumea islamică - sunnismul și șiismul - , precum și a dreptului islamic (șaria). Și tot în această primă parte vor fi analizate tradițiile de guvernare din Evul Mediu islamic (din Sultanatele selgiukizilor, ayyubizilor, mamelucilor, apoi din Imperiile otoman și persansafavid).

1 Andreas Meier, Politische Strâmungen im Modernen Islam. Quellen und Kommentare, Wuppertal, 2002, p. 15-16.

Pagina 8

Partea a doua a cărții va avea ca obiect Orientul Apropiat și Mijlociu din momentul intrării în sfera de influență a Occidentului (în jurul anului 1800) și până la obținerea independenței (în preajma celui de-al doilea război mondial). Vor fi avute în vedere doar țările din spațiul geografic situat între Libia și Afganistan.

Așadar, lucrarea de față se dorește a fi în principal una istorică, de analiză a evoluției relației dintre factorii politico-guvernamentali și cei religioși din lumea islamică. La baza redactării acestei lucrări a stat interesul de a elucida problema dacă într-adevăr valorile civilizațiilor islamice și occidentale sunt incompatibile, cum susțin nu doar islamiștii fundamentaliști, ci și o mare parte a opiniei publice occidentale.

Mi-am dat seama că răspunsul nu e nici pe departe atât de simplu, pe cât este de simplistă întrebarea. Civilizația islamică este deosebit de complexă, fiind o adevărată sinteză a vechilor civilizații imperiale din Orientul Apropiat și Mijlociu. Chiar și doctrinele religioase islamice și sistemul juridic al șariei nu sunt decât rezultatul acestei sinteze imperiale dintre civilizațiile spațiului geografic est-mediteranean, dominat de mai vechea sinteză elenistico-romană-bizantină, și cel al Orientului Mijlociu, dominat de civilizația persană. Poporul arab, iar mai apoi cel turc, au reușit, cu ajutorul și prin intermediul Coranului, să creeze ultima mare sinteză de civilizație în spațiul străvechii Semilune Fertile.

Ținând cont și numai de această perspectivă, este evident faptul că civilizația islamică nu poate fi înțeleasă decât numai Prin evoluția ei. „Rezultat al unui îndelungat și complex proces istoric, civilizația islamică este caracterizată de marea diversitate a rădăcinilor ei istorice, peste care se așterne, ca un văl unificator, o concepție religioasă riguros unitară (...) Geneza islamului nu poate fi înțeleasă decât ca fapt istoric, în cadrul unui proces istoric, într-un anumit cadru istorico-geografic și raportabil la un moment istoric determinat” ! Așadar, nici versetele coranice și nici tradițiile de la începutul acestei civilizații nu pot constitui singure cheia cunoașterii acestei lumi sau a religiei musulmane.

Este nevoie să se țină seama de „background-ul” etnic, social și economic din Orientul Apropiat, precum și de amplele transformări care au avut loc în urma întâlnirii dintre arabii musulmani nomazi și vechile civilizații romano-bizantină și iraniană.

1 Radu Florescu, Postfață la Andrâ Clot, Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți, trad. Maria Berza, București, 1989, p. 313 și 315.

Pagina 9

Aserțiunea de mai sus este valabilă și în ceea ce privește înțelegerea relației dintre stat și religie în lumea islamică. Realitățile existente în societatea tribală din Peninsula Arabiei nu au putut fi menținute după cucerirea Semilunei fertile. Astfel, teocrația islamică înființată de Muhammad nu avea cum să aibă șansa de a dăinui și după epoca marilor cuceriri arabe. Și aceasta nu doar din cauza schimbării condițiilor sociale, politice și culturale, survenite după cucerire.

Nu, deoarece, în primul rând, nici măcar în cartea sfântă a islamului - Coranul - nu este cuprinsă vreo prescripție cu privire la o formă anume de guvernământ pe care ar fi instituit-o Allah. Nici Muhammad nu a emis o astfel de prescripție. Mai mult chiar, nu a numit nici măcar un succesor (cel puțin aceasta este opinia majorității sunnite). Astfel, după moartea sa, comunitatea islamică a traversat o serie de crize și războaie civile, care a divizat profund comunitatea islamică.

Pe de altă parte, în concepția musulmanilor, Muhammad este pecetea profeților, adică ultimul profet inspirat de Dumnezeu din întreaga istorie a umanității. În aceste condiții, se poate pune următoarea întrebare: cum au putut succesorii lui Muhammad (califii) să conducă umma, neavând o inspirare divină directă? Au fost ei capabili să asigure „dreapta călăuzire” a comunității lui Allah pe pământ? Această întrebare a frământat mult lumea musulmană.

În ceea ce-i privește pe primii patru califi, aceștia au provenit din cercul apropiat al profetului (primii doi au fost socri, ceilalți gineri ai lui Muhammad) și au fost acceptați prin consensul general al comunității. Situația însă s-a schimbat în anul 661, când Mu'awiya, guvernatorul din Siria, a preluat puterea politică și a instaurat dinastia Umayyazilor.

Luxul în care trăiau aceștia, vânătorile la care participau, ospețele pe care le organizau, apoi ceremonialul de curte inspirat după modelul monarhiilor Orientului Antic i-au înstrăinat pe Umayyazi de acei musulmani pioși care doreau menținerea teocrației. Și, cum realitățile guvernării se îndepărtau tot mai mult de exemplul profetului de la Medina, cercurile islamice pioase i-au considerat pe Umayyazi simpli regi și nu veritabili succesori ai lui Muhammad. Prin urmare, au apărut primele grupări de opoziție, care au dezvoltat doctrine cu privire la musulmanul adevărat și la conducătorul ideal al ummei islamice. Șiiții, de exemplu, consideră că în fruntea comunității islamice trebuie să

Pagina 10

se afle doar urmașii de sânge ai profetului și ai vărului și ginerelui acestuia, Ali (care a și intrat în istorie ca al patrulea calif patriarhal). Alți opozanți, Kharijiții (adică „dizidenții”) considerau că la cârma comunității ar trebui să se afle cel mai vrednic musulman, indiferent de originea sa etnică sau socială (susținând așadar un principiu total opus monarhiei dinastice). Apoi, mai exista și gruparea musulmanilor pioși, dar moderați, care, nemulțumiți fiind de guvernarea umayyadă, nu puteau adopta nici rigorismul și nici extremismul șiiților și kharijiților. Pentru acești pioși liniștiți, menținerea unității comunității (jama'a) constituia dezideratul cel mai important.

În cele din urmă, forțele de opoziție au reușit alungarea Umayyazilor. La conducerea imperiului islamic au ajuns Abbasizii, un clan care se afla într-o rudenie mai apropiată cu Muhammad decât fuseseră Umayyazii. Pe de o parte, noii stăpânitori au realizat așa-numitul „compromis abbasid”, neutralizând opoziția pioșilor moderați, cărora le-au recunoscut, în schimb, o largă influență în societate. Cercurile pioase s-au constituit, într-un mod autonom față de autoritatea guvernamentală, în școli juridice și au încercat să reglementeze, din punct de vedere juridic și religios, toate problemele cu care se confruntau credincioșii musulmani în viața de zi cu zi. Prin aceasta, s-a constituit așa-numita „tagmă clericală” a lumii musulmane, diferită cu totul de clerul sacramental creștin. Spre deosebire de preoții creștini, deținători ai Harului dumnezeiesc, acordat lor prin Taina sau Sacramentul Preoției, „clericii” islamici (ulemalele sau „înțelepții”) se deosebesc de restul credincioșilor musulmani doar prin gradul mai mare de cunoaștere a problemelor religioase și juridice.

Pe de altă parte, mutând capitala în nou înființatul Bagdad (aflat la mică îndepărtare de vechea reședință a șahinșahilor iranieni sasanizi), Abbasizii au fost supuși influențelor vechilor concepții de guvernare iraniene. În secolul al X-lea, conducători militari iranieni au reușit, în cele din urmă, să uzurpeze stăpânirea politică a califilor, preluând chiar și vechiul titlu imperial de șahinșahi. Califii au rămas doar conducătorii religioși ai lumii islamice sunnite.

Acest proces a continuat și a fost accentuat după preluarea puterii la Bagdad de către triburile turcice selgiukide, sosite după anul 1000 din Asia Centrală. Întreaga putere politică a fost preluată de sultanii turcici (sultan = „stăpânire”), califii abbasizi