O altă întrebare care apare adesea după exprimarea opiniei Coranului cu privire la idolatrie este că dacă integritatea și toleranța față de opiniile diferite sunt acceptate, atunci de ce Profetul Avraam a distrus idolii păgânilor și nu a respectat libertatea și credințele lor, așa cum apare în versetele 57 și 58 din Sura Al-Anbiya (21):
وَتَاللَّهِ لَأَكِيدَنَّ أَصْنَامَكُم بَعْدَ أَن تُوَلُّوا مُدْبِرِينَ فَجَعَلَهُمْ جُذَاذًا إِلَّا كَبِيرًا لَّهُمْ لَعَلَّهُمْ إِلَيْهِ يَرْجِعُونَ
Pe Dumnezeu! Voi vicleni asupra idolilor voştri, de cum veţi întoarce spatele.” El îi va face fărâme pe toţi în afară de mai marele lor. Poate se vor întoarce la el!
Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, spre deosebire de justificările obișnuite, trebuie să avem în vedere că, în explicarea învățăturilor fiecărei școli, este necesar să separăm principiile, fundamentele și chestiunile clare și definitive de ramuri, ambiguități, excepții și exemple rare. De exemplu, nu putem niciodată renunța la principiile clare care consideră astfel de comportamente incorecte, în baza răzbunării dinaintea săvârșirii unei infracțiuni, în conformitate cu versetul 74 din Sura Al-Kahf (18) în povestea lui Moise și Khidr[1]. Prin urmare, Moise nu a tăcut în fața acestei acțiuni și, deși a promis să nu aibă nicio întrebare sau obiecție, nu a fost dispus să își calce principiile morale stabile în picioare pentru o problemă specială despre care nu avea cunoștință și nu-i știa dimensiunile. Oricine este familiarizat cu Coranul și cu tradiția, știe că principii precum demnitatea și libertatea umană sunt printre cele mai fundamentale și categorice principii ale acestei școli și toate poruncile și ordinele divine se bazează pe acestea, iar în același mod, interzicerea insultelor și blasfemiilor la adresa sfinților altora este, de asemenea, un principiu clar coranic și un verset explicit din Sura Al-An’am (6: 108) interzice astfel de comportamente:
وَلَا تَسُبُّوا الَّذِينَ يَدْعُونَ مِن دُونِ اللَّهِ فَيَسُبُّوا اللَّهَ عَدْوًا بِغَيْرِ عِلْمٍ كَذَٰلِكَ زَيَّنَّا لِكُلِّ أُمَّةٍ عَمَلَهُمْ ثُمَّ إِلَىٰ رَبِّهِم مَّرْجِعُهُمْ فَيُنَبِّئُهُم بِمَا كَانُوا يَعْمَلُونَ
Nu-i batjocoriţi pe cei pe care ei îi cheamă în afara lui Dumnezeu, căci altminterea ei îl vor batjocori pe Dumnezeu din vrăjmăşie şi neştiinţă. Noi astfel am împodobit fiecărei adunări faptele ei. Apoi la Domnul lor va fi întoarcerea şi El îi va înştiinţa de ceea ce au făptuit.
Necesitatea respectării credințelor diferite și tratarea celorlalți cu bunătate atâta timp cât nu încalcă drepturile niciunui individ este, în afară de rațiune și experiență, o învățătură divină pe care Coranul o confirmă și o subliniază de nenumărate ori. Unul dintre cele mai clare exemple ale acestei afirmații este prezentat în versetul 8 al Sura Al-Mumtahina (60), care afirmă:
لا يَنْهَاكُمُ اللَّهُ عَنِ الَّذِينَ لَمْ يُقَاتِلُوكُمْ فِي الدِّينِ وَلَمْ يُخْرِجُوكُم مِّن دِيَارِكُمْ أَن تَبَرُّوهُمْ وَتُقْسِطُوا إِلَيْهِمْ إِنَّ اللَّهَ يُحِبُّ الْمُقْسِطِينَ
Dumnezeu nu vă opreşte de la a fi buni şi drepţi cu cei care nu s-au războit cu voi pe credinţă şi nici nu v-au prigonit din casele voastre. Dumnezeu îi iubeşte pe cei nepărtinitori.
Dacă avem în vedere astfel de aspecte, când ne confruntăm cu un fenomen precum distrugerea idolilor – despre circumstanțele și contextul căruia nu avem cunoștințe depline – trebuie să-l interpretăm într-un mod care să nu contravină principiilor și fundamentelor de bază ale Coranului. Deoarece în această problemă există multe posibilități, cum ar fi diferențele de condiții și legi sau legăturile nelegitime ale idolilor cu structuri și relații injuste care dăunează oamenilor și le încalcă drepturile; luând în considerare aceste opțiuni, ar dispărea indiscreția și contradicțiile dintre povestea idolatriei și subiecte precum conviețuirea pașnică a urmașilor religiilor și interzicerea blasfemiei împotriva idolilor.
Cu această perspectivă, chiar dacă cineva nu poate analiza actul de idolatrie fără a insulta pe cineva și crede că în orice caz acest act conține o insultă și rănește sentimentele adepților unei anumite religii, este suficient să ia în considerare faptul că o misiune divină nu poate fi pusă în lumina a ceea ce Dumnezeu a recomandat tuturor ca fiind credința musulmană pentru o anumită persoană și în circumstanțe speciale. Deci nu oricine poate considera acest lucru ca fiind o scuză pentru a insulta și trata în mod nedrept posesiunile sacre ale altora și precum ISIS, prin distrugerea a tot ceea ce consideră politeist, să priveze oamenii de drepturile lor și să-și expună credința imorală.
Interesant este că versetul al optulea al sursei Al-Mumtahina pe care l-am menționat ca dovadă clară a abordării pașnice a Coranului în relația cu cei care au opinii diferite, apare exact după versetele referitoare la exemplul bun al Profetului Ibrahim și al companionilor săi. Atenția acordată acestui aspect arată cu claritate că toate aceste evidențieri ale necesității opoziției și a dezaprobării și acțiunilor împotriva necredincioșilor și idolatriei sunt limitate prin această explicație că deviația și opiniile divergente ale indivizilor nu doar că nu înseamnă permisiunea pentru dușmănie cu aceștia, dar nu ar trebui să fie un obstacol în fața unei conviețuiri corecte, a generozității și iubirii, iar singura bulină roșie care există în această privință este aroganța și nedreptatea celor mândri care nu ar trebui să fie luate în considerare și trebuie să tratăm cu blândețe chiar și cu cei care ne agresează. Prin urmare, povestea idolatriei a Profetului Ibrahim ar trebui analizată conform acestui cadru.
În acest loc, se ridică o obiecție sau o întrebare care le ocupă mințile chiar și celor care cred în corectitudinea religioasă. Ei, în timp ce acceptă incorectitudinea insultelor aduse lucrurilor sacre și credințelor altora, nu își doresc să folosească cuvântul „respect” pentru a trata credințele superstițioase și denaturate și cred că respectul pentru o normă înseamnă onorarea, omagierea și considerarea sa ca fiind infailibilă. Dar această interpretare nu este corectă și acest cuvânt nu este întotdeauna folosit în sensul pe care îl spun ei. Când cineva folosește interpretarea respectului pentru credințe pe care le consideră greșite, cu siguranță nu înseamnă că a acceptat acele credințe; în schimb, o astfel de abordare înseamnă pur și simplu luarea în considerare a unei bariere împotriva insultelor, distrugerii și comportamentelor care sunt de obicei făcute față de persoanele private de drepturile lor umane.
Când cineva nu are respect pentru o credință, își dă dreptul să insulte sau să batjocorească acea credință în loc să critice sau chiar să se dezică de ea. Dacă spune că respectă persoana respectivă, dar nu are respect pentru credința sa, atunci doar se joacă cu cuvintele; deoarece personalitatea și identitatea unui om nu sunt date de ființa sa fizică, ci de gândurile și credințele sale cărora el le dă formă conform modului său de gândire și modului în care trăiește. Coranul este cuvântul lui Dumnezeu care cunoaște oamenii, care știe că majoritatea oamenilor gândesc în limitele condițiilor și altor restricții ale lor, și este normal ca oricine să creadă că credințele sale reprezintă adevărul și credințele altora sunt superstițioase și denaturate. Prin urmare, dacă cuiva i se permite să insulte pe oricine nu gândește în același mod, nicio societate nu va fi în siguranță în fața unor războaie și conflicte fără sens și fără sfârșit.
Singura excepție în ceea ce privește principiul respectului față de credințele altora este modalitatea de a se relata la credințele care nu respectă drepturile naturale ale acestora. Deoarece lupta împotriva nedreptății și apărarea drepturilor pe care toată lumea le recunoaște ca fiind valabile din punct de vedere rațional este o chestiune agreată și acceptată unanim, așa cum reiese din versetul 8 din Sura Al-Mumtahina (60), singura exepție menționată în Coran în ceea ce privește o viață pașnică cu cei cu vederi diferite fiind nedreptatea și încălcarea vieții și proprietății altora.
Faptul că unii sunt de părere că respectarea credințele celorlalți înseamnă acceptarea corectitudinii credințelor lor și pun pe același loc lista de credințe ale ISIS și a altor criminali și devianți pentru a demonstra că orice credință nu poate fi respectată, rezultă din ignorarea acestora a efectului condițiilor de trai, a mediului și a modului de gândire al oamenilor în formarea credințelor lor și din nepăsarea lor față de faptul că ei înșiși folosesc oameni ca fiind cel mai bun exemplu al răutății și devierii, oameni a căror trăsătură principală este lipsa de respect pentru credințele altora.
Aceste persoane nu înțeleg că, în primul rând, adevărul nu este disponibil și deținut exclusiv de noi, oamenii obișnuiți, și nimeni nu poate pretinde că a ajuns la credința corectă, căci este imposibilă atingerea unei credințe mai bune și superioare față de aceea pe care o posedă. Până și cei mai mari oameni de știință au opinii diferite și și-au recunoscut greșelile de multe ori fără a cădea pradă relativismului și fără să-și considere inutile cunoștințele, considerându-și ultimele opinii ca fiind pasibile criticii.
În aceste condiții, singura cale pe care o avem pentru a îndrepta credințele sunt discuțiile raționale și apelul la conștiința umană comună. Avem obligația de a face tot posibilul pentru a atinge o cunoaștere mai profundă și pentru a ne descoperi propriile greșeli, astfel încât să restrângem tot mai mult devierea de la adevăr.
Cu toate că accesul oamenilor la resursele de cunoaștere nu este uniform și punctul lor de vedere față de realitate este diferit, însă toată lumea înțelege importanța conștiinței umane și urâțenia ignorării cunoașterii dobândite. Prin urmare, singura măsură pe care o avem la dispoziție pentru a determina valoarea și respectul față de alții sunt aceste principii etice, și nu sincronizarea credințelor indivizilor cu adevărul. Problema principală a membrilor ISIS și a criminalilor nu este credința lor denaturată, iar ceea ce îi face mai mult decât orice altceva respingători este lipsa lor de moralitate, egocentrismul și indiferența lor față de conștiința și dialogul interuman.
Putem să nu respectăm credințele cuiva doar dacă suntem conștienți de toate constrângerile și situația în care se află și după ce ne asigurăm că el nu a căzut în neglijență sau superficialitate în fața cunoștințelor pe care le are la dispoziție. Cu excepția unui număr limitat de persoane, pentru oamenii normali este o sarcină foarte dificilă să judece acest lucru, de aceea doar lui Dumnezeu sau anumitor sfinți aleși de El le revine această putere de judecată.
Ținând cont de cele menționate, ajungem în mod clar la concluzia că această carte sfântă, Coranul poartă un mesaj etic și uman al religiei, având scopul de a conduce omul către obiective înalte prin libertatea și voința sa liberă și, pe această bază, respinge cu fermitate orice formă de constrângere religioasă. Nu numai că nu arată nicio simpatie pentru niciuna dintre preocupările și îngrijorările celor care se opun libertății, ci consideră posibilitatea necredinței, ipocriziei și apostaziei drept o providență divină pentru ca omul să ajungă la grade mai înalte de perfecțiune.
Conștientizarea acestei interpretări și a priorităților care pretind dreptatea în Coran face posibilă înțelegerea corectă a versetelor referitoare la război, jihad și pedepsele lumești pentru opozanți și nu lasă să reiasă nicio îndoială că toate aceste porunci au un caracter defensiv, iar în Cartea lui Dumnezeu, nu este menționată niciodată o abordare ostilă față de nicio persoană sau grup în afară de persoanele care încalcă drepturile naturale ale omului și cei care nu respectă înțelegerile și tratatele.
والحمد لله رب العالمین
Laudă fie lui Allah, Domnul lumilor
Anterior: Pedeapsa pentru apostazie
[1] . Coran 18: 74:
«فَانطَلَقَا حَتَّىٰ إِذَا لَقِيَا غُلَامًا فَقَتَلَهُ قَالَ أَقَتَلْتَ نَفْسًا زَكِيَّةً بِغَيْرِ نَفْسٍ لَّقَدْ جِئْتَ شَيْئًا نُّكْرًا»
„Plecară amândoi şi întâlniră un tânăr. Robul îl ucise. Moise îi spuse: “Ai ucis un om nevinovat fără pic de suflet? Tu ai săvârşit o faptă urâtă!”