De obicei, după explicarea opoziției Coranului și a Ahl al-Bayt-ului față de constrângerea religioasă, prima întrebare care apare este de ce, dacă religia nu are nicio obligație sau coerciție, oamenilor nu li se permite să-și schimbe religia și, luând în considerare pedepse grele precum execuția apostatului, li se închide calea de alegere liberă a credinței? Pentru a răspunde la această întrebare importantă, trebuie să avem în vedere poziția Coranului cu privire la problema apostaziei, fără a ne baza pe ce este cunoscut și împământenit. Pentru a înțelege poziția Coranului în abordarea apostaziei, pe lângă acordarea de atenție versetelor care consideră religia obligatorie și nedorită, trebuie să examinăm mai mult de 15 versete care condamnă ferm abdicarea de la religie și iau în considerare pedepse grele pentru aceasta. Desigur, ori de câte ori Coranul vorbește despre necredință după credință și îi mustră pe cei care au păreri clare despre adevărul religiei, este vorba despre cei care au argumente clare în favoarea legitimității religiei, dar se întorc deliberat împotriva ei. Aceiași oameni sunt descriși în versetul 86 din Sura Al-Imran (3) în acest fel:
كَيْفَ يَهْدِي اللَّهُ قَوْمًا كَفَرُوا بَعْدَ إِيمَانِهِمْ وَشَهِدُوا أَنَّ الرَّسُولَ حَقٌّ وَجَاءَهُمُ الْبَيِّنَاتُ وَاللَّهُ لَا يَهْدِي الْقَوْمَ الظَّالِمِينَ
Cum să-i călăuzească Dumnezeu pe cei care tăgăduiesc, după ce au fost credincioşi şi au mărturisit că trimisul este Adevăr şi după ce dovezi vădite le-au fost aduse? Dumnezeu nu călăuzeşte poporul nedrept.
Din acest motiv, astfel de oameni sunt numiți în versetul 108 al Sura Al-Baqara (2) oameni rătăciți[1] și în versetul 82 al Sura Al-Imran (3) sunt numiți păcătoși și răi[2], iar în versetul 149 al aceleiași sure, astfel de oameni sunt numiți tăgăduitori[3]. În versetele 86-91 ale aceliași sure, sunt menționate pedepse grele, veșnice și neacceptarea pocăinței și răzbunarea acestora[4]. Alte versete ale Coranului abordează pedepsele apostaziei și enumeră pedepse precum alterarea faptelor bune[5], pierderea iertării și îndrumării divine[6], durerea chinuitoare în această lume și în viața de apoi[7] și căderea sub mânia și pedeapsa mare a lui Dumnezeu pentru aceștia[8], dar niciodată nu se vorbește despre o aplicare a pedepsei legale pentru apostați.
Faptul că în Coran este abordat în mod repetat subiectul apostaziei și se încearcă să se descurajeze acest păcat mare și deviația de la credință, promițând cele mai dure pedepse în viața de apoi pentru cei care comit această faptă, dar niciodată nu se referă la o pedeapsă lumească în această privință, este de o importanță semnificativă și arată clar că școala pe care o reprezintă este un stindard al libertății de gândire și credință și insistă mereu asupra faptului că religia nu trebuie impusă. În niciun caz nu este de acord cu o astfel de sentință și cu o astfel de abordare care nu lasă loc pentru argumente și îndepărtează opțiunile de alegere.
Desigur, unii au dorit să interpreteze porunca lui Dumnezeu referitoare la sinuciderea în masă a fiilor lui Israel după incidentul închinării la vițelul de aur menționat în versetul 54 al Sura Al-Baqara (2) sau promisiunea de pedeapsă lumească în versetul 74 al Surei Al-Tawba (9) ca o justificare pentru abordarea apostaziei, dar realitatea este că aceste două versete nu oferă o astfel de sentință și există multe motive clare care contrazic caracterul neislamic al pedepsei lumești pentru apostazie.
Versetul 54 din Sura Al-Baqara (2) referitor la pedepsirea idolatriei spune astfel:
وَإِذْ قَالَ مُوسَىٰ لِقَوْمِهِ يَا قَوْمِ إِنَّكُمْ ظَلَمْتُمْ أَنفُسَكُم بِاتِّخَاذِكُمُ الْعِجْلَ فَتُوبُوا إِلَىٰ بَارِئِكُمْ فَاقْتُلُوا أَنفُسَكُمْ ذَٰلِكُمْ خَيْرٌ لَّكُمْ عِندَ بَارِئِكُمْ فَتَابَ عَلَيْكُمْ إِنَّهُ هُوَ التَّوَّابُ الرَّحِيمُ
Moise spuse poporului său: “O, poporul meu! Pe voi înşivă v-aţi nedreptăţit alegând viţelul. Căiţi-vă dinaintea Plăsmuitorului vostru şi omorâţi-vă, căci mai bine vă va fi vouă la Plăsmuitorul vostru, iar El se va întoarce către voi, căci El este De-căinţă-primitorul, Milostivul.”
Deși, conform opiniei multor exegeți, acest verset poate fi interpretat astfel încât pedeapsa apostaziei și a idolatriei fiilor lui Israel să fie declarată prin uciderea lor unul de către celălalt, însă din cauza existenței a numeroase posibilități elaborate de exegeți, cum ar fi referirea sensului acestei comenzi la uciderea propriei persoane, sau faptul că aceasta ar fi putut fi o încercare de a-i judeca care nu a fost pusă în aplicare, sau că au fost iertați datorită pocăinței lor, nu se poate ajunge la o concluzie clară și permanentă cu privire la o astfel de pedeapsă, chiar și în legea lui Moise; cu atât mai puțin să luăm un eveniment specific dintr-o altă lege și să îl confruntăm cu diverse versete din Coran. Dar pedeapsa lumească menționată în versetul 74 din Sura At-Tawba (9) se referă la necredincioșii și ipocriții care, după convertirea la Islam, au făcut acte de violență, încălcând tratatele și provocând război și au rostit cuvinte de necredință. Acest verset le cere să se pocăiască mai întâi, apoi afirmă:
وَإِن يَتَوَلَّوْا يُعَذِّبْهُمُ اللَّهُ عَذَابًا أَلِيمًا فِي الدُّنْيَا وَالْآخِرَةِ وَمَا لَهُمْ فِي الْأَرْضِ مِن وَلِيٍّ وَلَا نَصِيرٍ
Dacă s-ar căi, ar fi mai bine pentru ei, însă ei întorc spatele. Dumnezeu îi va osândi la o dureroasă osândă în Viaţa de Acum şi în Viaţa de Apoi, şi nu vor afla pe pământ nici prieten şi nici oblăduitor.
Aici, dacă ne uităm la contextul general, vom înțelege că prin suferința lumească se înțelege înfrângerea și distrugerea într-un jihad pe care Dumnezeu îl recomandă cu strictețe profetului său în versetul precedent și acest lucru nu are nicio legătură cu condițiile non-beligerante și sentința generală a apostaziei.
Un alt grup de jurisprudenți, pentru a justifica fatwa faimoasă și a rezolva neconcordanța acesteia cu versetele Coranului, asociază această pedeapsă cu probleme precum declararea apostaziei și crearea de tulburări în rândul musulmanilor și spun: „Schimbarea credinței și întoarcerea de la Islam în sine nu are o pedeapsă lumească, dar o astfel de persoană nu are dreptul să-și exprime sau să propage noua sa credință și dacă o face, va fi pedepsită pentru incitarea la tulburare.” Dar această justificare nu pare să fie în concordanță cu perspectiva Coranului și o examinare atentă arată că această carte se limitează la avertismente cu privire la pedepsele celei vieții de apoi și împotriva celor care se răzvrătesc cu scopul de a ironiza și a diminua puterea.
În versetele 65 și 66 din Sura Al-Tawba (9), citim astfel despre acest subiect:
وَلَئِن سَأَلْتَهُمْ لَيَقُولُنَّ إِنَّمَا كُنَّا نَخُوضُ وَنَلْعَبُ قُلْ أَبِاللَّهِ وَآيَاتِهِ وَرَسُولِهِ كُنتُمْ تَسْتَهْزِئُونَ. لَا تَعْتَذِرُوا قَدْ كَفَرْتُم بَعْدَ إِيمَانِكُمْ إِن نَّعْفُ عَن طَائِفَةٍ مِّنكُمْ نُعَذِّبْ طَائِفَةً بِأَنَّهُمْ كَانُوا مُجْرِمِينَ
Dacă îi întrebi, ei spun: “Noi doar flecăream şi ne jucam! Spune: “Vă bateţi joc de Dumnezeu, de semnele Sale şi de trimisul Său? Nu vă dezvinovăţiţi, căci aţi căzut în tăgadă după credinţă.” Dacă unora dintre voi le iertăm, pe alţii îi osândim, căci sunt nelegiuiţi.
Așadar, în cele două versete pe care unii doresc să le folosească ca justificare pentru execuția apostatului, la fel ca multe alte versete în care se arată reacții de batjocură și insultă față de opozanți, nu există nicio referință la o abordare violentă sau o pedeapsă lumească pentru astfel de comportamente urâte și nerușinate. Deoarece Dumnezeu este înțelept și știe că reacțiile furioase la insulte și pedepsirea oamenilor pentru credințele lor greșite nu numai că nu îi va ajuta să se îndrepte, ci va afișa o față nerațională și lipsită de încredere a religiei și a credincioșilor. Dar toleranța în viața socială și transferarea pedepselor unor astfel de oameni în lumea de apoi va fi un motiv pentru îmbunătățirea comportamentului unora dintre ei și va afișa o față frumoasă a religiei pentru a atrage inimile curate. Prin urmare, Coranul, în versetul 54 al sursei Al-Ma’ida (5), după ce face referire la posibilitatea apostaziei unor musulmani, în loc să se concentreze asupra pedepsirii apostaziei, enumeră ramurile gândirii sale raționale de compensare pentru astfel de pierderi și spune:
يَا أَيُّهَا الَّذِينَ آمَنُوا مَن يَرْتَدَّ مِنكُمْ عَن دِينِهِ فَسَوْفَ يَأْتِي اللَّهُ بِقَوْمٍ يُحِبُّهُمْ وَيُحِبُّونَهُ …
O, voi cei ce credeţi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi.
Coordonarea acestor versete cu versete care indică absența impunerii religiei nu lasă nicio îndoială referitoare la Coran că acesta nu ar fi de acord numai cu pedepsirea celor care părăsesc Islamul, ci consideră forțarea altora să rămână în religie ca fiind o metodă a opresorilor. Acest tip de rațiune coercitivă în a face oamenii să accepte religia este menționată în versetul 88 al sursei Araf, în care este relatată opoziția aristocraților față de profetul lor Șu’aib, iar răspunsul pe care l-a dat acel profet este o opoziție față de religia impusă:
قَالَ الْمَلَأُ الَّذِينَ اسْتَكْبَرُوا مِن قَوْمِهِ لَنُخْرِجَنَّكَ يَا شُعَيْبُ وَالَّذِينَ آمَنُوا مَعَكَ مِن قَرْيَتِنَا أَوْ لَتَعُودُنَّ فِي مِلَّتِنَا قَالَ أَوَلَوْ كُنَّا كَارِهِينَ
Căpeteniile poporului său care erau pline de trufie spuseră: “Noi te vom izgoni din cetatea noastră, o, Şu’aib, pe tine şi pe cei care au crezut odată cu tine, dacă nu vă întoarceţi la credinţa noastră.” El spuse: “Cum! Chiar dacă o urâm?”
Aceeași rațiune a forței de a convinge oamenii să accepte religia este atribuită inamicilor tuturor profeților în versetul 13 din Sura Ibrahim (14):
وَقَالَ الَّذِينَ كَفَرُوا لِرُسُلِهِمْ لَنُخْرِجَنَّكُم مِّنْ أَرْضِنَا أَوْ لَتَعُودُنَّ فِي مِلَّتِنَا فَأَوْحَىٰ إِلَيْهِمْ رَبُّهُمْ لَنُهْلِكَنَّ الظَّالِمِينَ
Cei care tăgăduiau spuneau trimişilor lor: “Vă vom izgoni de pe pământul nostru, dacă nu vă veţi întoarce la credinţa noastră.” Domnul lor le dezvălui: “Noi îi vom nimici pe cei nedrepţi.”
Un exemplu evident al opoziției față de metoda profeților referitoare la libertate a fost metoda lui Faraon, care așa cum reiese din versetul 26 din Sura Ghafir (40), a folosit exact subiectul schimbării religiei și disperării de a afecta credințele anterioare ale oamenilor ca scuză pentru propriile sale tactici de forță:
وَقَالَ فِرْعَوْنُ ذَرُونِي أَقْتُلْ مُوسَىٰ وَلْيَدْعُ رَبَّهُ إِنِّي أَخَافُ أَن يُبَدِّلَ دِينَكُمْ أَوْ أَن يُظْهِرَ فِي الْأَرْضِ الْفَسَادَ
Faraon spuse: “Lăsaţi-mă să-l omor pe Moise! Să Îl cheme pe Domnul său! Îmi este frică să nu vă schimbe legea voastră ori să ne semene stricăciunea pe pământ!”
Având în vedere cele menționate, nu mai rămâne nicio îndoială cu privire la faptul că în Coran nu există nicio pedeapsă lumească pentru renunțarea la religie; dar motivul pentru care majoritatea jurisprudenților au dat fatwa pe baza unui număr de hadith-uri și sure care circulă printre musulmani pentru a executa pedepse severe, cum ar fi execuția și tratamente brutale și fără milă în fața schimbării credinței, necesită o analiză separată pentru ca, validând referințele istorice și contextele politice ale acestor abordări, să se poată descoperi rolul guvernelor tiranice în beneficiul acestei legi și să se înțeleagă mai bine dimensiunile separării de Cartea lui Dumnezeu în umma islamică, ținând cont de diferența rațiunii Coranului și de acțiunile musulmanilor. Nu este fără rost că Coranul cel Sfânt, în prezicerea uimitoare a viitorului ummei islamice, singura plângere pe care o are la Profetul lui Dumnezeu și pe care o menționează în versetul 30 din Sura Al-Furqan (25) este despre scoaterea din uz și marginalizarea Cărții lui Dumnezeu printre această umma:
وَقَالَ الرَّسُولُ يَا رَبِّ إِنَّ قَوْمِي اتَّخَذُوا هَٰذَا الْقُرْآنَ مَهْجُورًا
Trimisul spuse: “O, Domnul meu! Poporul meu a luat acest Coran ca pe ceva de aruncat!”
Următorul: Idolatrie sau toleranță?
Anterior: Bazele de aur ale eticii și moralei
[1] . Coran 2: 108:
«وَمَن يَتَبَدَّلِ الْكُفْرَ بِالْإِيمَانِ فَقَدْ ضَلَّ سَوَاءَ السَّبِيل»
„Cel care a schimbat credinţa pe tăgadă s-a rătăcit de la Drumul cel Drept.”
[2] . Coran 3: 82:
«فَمَن تَوَلَّىٰ بَعْدَ ذَٰلِكَ فَأُولَٰئِكَ هُمُ الْفَاسِقُونَ»
„Cei care vor întoarce spatele după aceasta, aceştia sunt cei stricaţi.”
[3] . Coran 3: 149:
«يَا أَيُّهَا الَّذِينَ آمَنُوا إِن تُطِيعُوا الَّذِينَ كَفَرُوا يَرُدُّوكُمْ عَلَىٰ أَعْقَابِكُمْ فَتَنقَلِبُوا خَاسِرِينَ»
„O, voi cei ce credeţi! Dacă daţi ascultare tăgăduitorilor, ei vă vor întoarce pe urmele voastre, iar dacă vă veţi întoarce, veţi fi pierduţi.”
[4] . Acest set de versete conține o multitudine de chestiuni importante, însă din cauza dimensiunilor acestora, textul și traducerea lor nu au fost citate. Este recomandat ca cititorii să consulte Coranul pentru a citi aceste versete.
[5] . Coran 2: 217:
«وَمَن يَرْتَدِدْ مِنكُمْ عَن دِينِهِ فَيَمُتْ وَهُوَ كَافِرٌ فَأُولَٰئِكَ حَبِطَتْ أَعْمَالُهُمْ فِي الدُّنْيَا وَالْآخِرَةِ وَأُولَٰئِكَ أَصْحَابُ النَّارِ هُمْ فِيهَا خَالِدُونَ»
„Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă, deşarte le vor fi faptele în Viaţa de Acum şi în Viaţa de Apoi. Ei vor fi soţii Focului, unde vor veşnici.”
[6] . Coran 4: 137:
«إِنَّ الَّذِينَ آمَنُوا ثُمَّ كَفَرُوا ثُمَّ آمَنُوا ثُمَّ كَفَرُوا ثُمَّ ازْدَادُوا كُفْرًا لَّمْ يَكُنِ اللَّهُ لِيَغْفِرَ لَهُمْ وَلَا لِيَهْدِيَهُمْ سَبِيلًا»
„Pe cei care au crezut şi apoi au tăgăduit, apoi, ba au crezut, ba au tăgăduit, iar apoi au sporit în tăgadă, Dumnezeu nu-i va ierta şi El nu-i va călăuzi pe nici o cale.”
[7] . Coran 9: 74:
«وَإِن يَتَوَلَّوْا يُعَذِّبْهُمُ اللَّهُ عَذَابًا أَلِيمًا فِي الدُّنْيَا وَالْآخِرَةِ وَمَا لَهُمْ فِي الْأَرْضِ مِن وَلِيٍّ وَلَا نَصِيرٍ»
„Și dacă ei întorc spatele, Dumnezeu îi va osândi la o dureroasă osândă în Viaţa de Acum şi în Viaţa de Apoi, şi nu vor afla pe pământ nici prieten şi nici oblăduitor.”
[8] . Această chestiune a fost menționată în Coran 16: 106, ale cărei text și traducere au fost anterior discutate în explicarea zădărniciei comportamentului coercitiv împotriva religiei.