aṣ-Ṣaḥīfatu s-Sağğādiyya este primul îndreptar de rugi (du‘ā՚, „rugă”, „implorare”) ce apare în zorii civilizației islamice, fiind considerat, în tradiția şī‘ită, ca a treia carte importantă după Coran și Nahğu l-balāġa (Calea vorbirii alese)[1], ce îl are drept autor pe ‘Alī bin ’Abī Ṭālib. Această operă a fost compusă de către ‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn, strănepotul profetului Muḥammad, și al patrulea imam şī‘it, după tatăl său, al-Ḥusayn, unchiul său al-Ḥasan și bunicul său, ‘Alī bin ʼAbī Ṭālib (al patrulea calif binecălăuzit și primul imam şī‘it).
Șī‘iții duodecimanii
Duodecimanii (al-iṯnā-‘ašariyya) sau al-’imāmiyya (imamiții) sunt cea mai importată grupare şī‘ită actuală. Ei consideră ca legitimă succedarea profetului Muḥammad de către ‘Alī bin ʼAbī Ṭālib, apoi de cei doi fii ai acestuia cu Fāṭima, fiica profetului, al-Ḥasan și al-Ḥusayn, și continuarea până la cel de-al doisprezecelea imam pe linia descendenților lui al-Ḥusayn.
Imamul este considerat, aici, nu numai conducător politic, ci și ca o ființă metafizică, ma‘ṣūm „infailibil”, ce se situează dincolo de orice greșeală sau păcat.
După asasinarea califului ‘Alī bin ’Abī Ṭālib, primul imam şī‘it, în 661, la Kūfa, de către un fost adept, nemulțumit că acesta acceptase ca soarta conflictului cu Mu‘āwiya, fondatorul califatului ՚umayyad, să fie decisă prin arbitraj, comunitatea şī‘ită de la Kūfa îl recunoaște drept imam și successor la conducerea califatului pe primul său fiu, al-Ḥasan (d.669). al-Ḥasan, din motive neelucidate complet, refuză conducerea califatului în favoarea lui Mu‘āwiya și se retrage din orice activitate politică la Medina unde va și muri. În ciuda retragerii sale, şī‘iții vor continua să-l considere conducătorul lor spiritual, moștenitorul de drept al imamatului. După moartea imamului al- Ḥasan, comunitatea şī‘ită de la Kūfa îl recunoaște pe fratele acestuia, al-Ḥusayn, ca imam de drept și în același timp ca omul care ar putea prelua califatul în numele familiei profetului (’Ahlu l-bayt). Problema a devenit acută, la moartea lui Mu‘āwiya și urcarea pe tronul califatului a fiului său Yazīd, în 680, la Damasc, a cărui autoritate al-Ḥusayn refuză să o recunoască. Confruntarea dintre Yazīd și al-Ḥusayn devine, astfel, de neevitat. Pe 10 Muḥarram 61[2], adică 10 octombrie 680, convoiul lui al-Ḥusayn care se îndrepta spre Kūfa, unde era așteptat de adepți, este interceptat de armata lui Yazīd și masacrat la Karbalā՚. Tragicul eveniment, soldat cu martiriul lui al-Ḥusayn, va marca profund întreaga viață a șī‘iților, devenind un reper identitar.
După al-Ḥusayn, unii dintre șī‘iți îl vor urma ca imam pe fratele acestuia de tată, Muḥammad bin al-Ḥanafiyya, însă majoritatea va opta pentru singurul fiu al lui al-Ḥusayn care supraviețuise masacrului de la Karbalā՚, ‘Alī bin al- Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn. După moartea acestuia, are loc, din nou, o scindare a comunității șī‘ite, o parte optează pentru Zayd, unul dintre fiii lui ‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn, în timp ce marea majoritate îl va urma pe un alt fiu al lui, Muḥammad al-Bāqir (d. c.731), jurist și culegător de ḥadīṯ-uri, care pe timpul imamatului său dezvoltă jurisprudența și introduce o serie de principii definitorii.
După Muḥammad al-Bāqir, adepții săi îl vor recunoaș- te drept imam pe fiul său cel mare, ’Abū ‘Abdillāh Ğa‘far (d.765), cunoscut mai apoi ca Ğa‘far as-Ṣādiq (cel Sincer, cel Drept). Imamul Ğa‘far as-Ṣādiq se bucura de o înaltă reputație printre erudiții specializați în ḥadīṯ-uri, fiind recunoscut de către toate școlile juridice islamice ca fiind o verigă puternică în lanțul (’isnād) de transmițători. Jurist de mare anvergură, va fonda, cu contribuția tatălui său, de asemenea, școală juridică șī‘ită care îi poartă numele, al- ǧa‘fariyya.
Pentru șī‘iții, duodecimani și septimani deopotrivă, perioada care acoperă îndrumarea comunității de către primii șase imami, începând cu ‘Alī bin ’Abī Ṭālib și terminând cu Ğaʻfar aṣ-Ṣādiq, este considerată a fi prin excelență cea în care au fost păstrate tradițiile Profetului și ale imamilor timpurii, perioada în care s-au pus bazele unei interpretări filosofice și esoterice a Islamului, pornind de la un ḥadīṯ, atribuit profetului Muḥammad, care pune în evidență rolurile complementare, cel al profetului însuși și, respectiv, cel al imamului ‘Alī bin ’Abī Ṭālib. ’Anā madīnatu l-‘ilmi wa ‘Alī bābuhā, fa-man ’arāda l-‘ilma fal-yā’ ti-hi min bābihi „Eu sunt cetatea cunoașterii, iar ‘Alī este poarta sa; așadar, cine dorește cunoașterea, să vină la ea pe poartă.” Implicarea imamului ‘Alī în interpretarea Coranului, în stabilirea unor repere de conduită atât în rela- ția om-om, cât și în relația om-Dumnezeu s-au păstrat în celebra lucrare, reconstituită de alții, Nahğu l-balāġa „Calea vorbirii alese”, care evidențiază rolul său fundamental în inspirația tradițiilor intelectuale și spirituale ale şi‘iților. În lumina celor susținute în această carte, imamului îi revine rolul, esențial, de altfel, de a face legătura dintre revelația divină și viața umană, definind astfel practicile din societate care pot duce la cristalizarea idealurilor etice ale și‘ismului.
‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn
‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn, autorul cărții de față, s-a născut la Medina – prima capitală a lumii islamice – în anul 658 sau, după alte surse, 659. Avea doar doi-trei ani când celebrul său bunic ‘Alī bin ’Abī Ṭālib a fost asasinat cu o sabie otrăvită la Kufa în 661. Va crește și se va forma sub îndrumarea tatălui său, al-Ḥusayn, și a unchiului său, al-Ḥasan, nepoții profetului Muḥammad.
Tragedia de la Karbalā՚ din anul 680 când o mare parte a familiei sale, inclusiv tatăl său, al-Ḥusayn, va cădea victimă armatei trimisă de către califul ՚umayyad Yazīd I pentru a-l împiedica de al-Ḥusayn să ajungă la Kūfa îl va marca profund. ‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn își va petrece viața la Medina până la moartea sa în anul 712. De-a lungul vieții, s-a bucurat de o profundă simpatie în cadrul comunității datorită martiriului familiei sale și a fost venerat în calitatea sa de strănepot al profetului Muḥammad, fiind supranumit Zayn al-‘Ābidīn (Podoaba drept-credincioșilor, a celor ce îi slujesc lui Dumnezeu). Și-a dedicat întreaga viaţă studiului tradițiilor profetice și jurisprudenței, pe de o parte, și rugăciunilor, pe de altă parte. Rămâne, așadar, în memoria colectivă prin actele sale de devoțiune, rugile sale minuțios construite, într-o limbă arabă de un mare rafinament, adresate lui Dumnezeu. Această străduință continuă i-a conferit un înalt prestigiu în sânul comunității sale, care l-a supranumit as-Sağğād (Cel care se prosternează îndelung).
aṣ-Ṣaḥīfatu s-Sağğādiyya
Titlul operei lui ‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn as-Sağğād, aṣ-Ṣaḥīfatu s-Sağğādiyya înseamnă Foaia lui asSağğād, Cartea lui as-Sağğād, Documentul lui as-Sağğād etc. Într-o primă instanță, mă gândisem să redau acest titlu în limba latină, Folium Sajjadiyyanum, însă mai apoi m-am oprit la Foaia sajjadiană. Unele ediții poartă titlul de aṣ- Ṣaḥīfatu l-Kāmilatu s-Sağğādiyya Foaia sajjadiyyană completă/desăvârșită, epitetul de al-kāmilatu (completă/ desăvârșită) se referă, după unii comentatori, la perfecțiunea stilului și a conținutului.
‘Alī bin al-Ḥusayn Zaynu l-‘Ābidīn a strâns toate rugile sale pentru a le oferi ca învățătură fiilor săi, cu precădere lui Muḥammad al-Bāqir și lui Zayd. Cartea cuprinde cincizeci și patru de rugi de o mare diversitate tematică, atât mărturisiri ale unicității lui Dumnezeu, ale atributelor Sale, cât și implorări pentru iertare, milostivenie, îndreptare a neajunsurilor naturii umane.
Rugăciunea, în religia islamică, poate fi împărțită în rugăciune obligatorie și rugăciune voluntară sau facultativă. Rugăciunea obligatorie sau canonică, numită ṣalāt, desemnată de însuși profetul Muḥammad ca fiind unul dintre cei cinci stâlpi ai religiei islamice, este prima manifestare practică a credinței, îndeplinirea sa fiind o mărturie, pentru cel care se roagă, a credinței în unicitatea lui Dumnezeu și a profeției lui Muḥammad, și constă într-o serie de mișcări, de poziționări ale corpului, de rostire a unor expresii, într-o ordine prestabilită. Prin ṣalāt, musulmanul nu face decât să proclame măreția și unicitatea lui Dumnezeu, necerându-I în schimb nimic. Pe lângă această rugăciune canonică, cu formă fixă, mai există și rugăciunile voluntare ce vin uneori în completarea acesteia: ḏikr (pomenire), respectiv, du‘ā՚ (suplicație, implorare, rugăminte plină de smerenie, rugă, chemare), așa cum sunt categorisite textele din cartea de față. Așadar, pentru a evita o confuzie între aceste tipuri de devoțiune, am redat vocabula arabă du‘ā՚ prin „rugă” pentru a nu se confunda cu rugăciunea rituală, ṣalāt.
George Grigore
[1] . Pentru versiunea în limba română a acestei monumentale opere: ‘Alī bin Abī Ṭālib. 2008. Nahğu l-balāġa – Calea Vorbirii alese. Traducere din limba arabă, prefață și note: George Grigore. Cluj-Napoca: Editura Kriterion. Reeditată de Editura Herald, București, în 2012. Această carte, una dintre capodoperele literaturii clasice arabe care, de aproape un mileniu, stârnește admirația tuturor celor care se apleacă asupra sa, este o culegere constituită din 241 de predici (care sunt redate în limba română în volumul menționat), 79 de epistole şi 489 de maxime atribuite lui ‘Alī bin Abī Tālib (598, Ka‘ba – 661, al-Kūfa), primul imam şi‘it şi cel de-al patrulea calif bine-călăuzit. Culegerea, întocmită de către bagdadianul Radī bin Abī Ahmad an-Naqīb (970 – 1015), cuprinde o multitudine de teme, de o mare importantă pentru înțelegerea gândirii islamice: probleme teologice şi metafizice legate de crearea lumii, urmarea căii mistice pentru cunoaș- terea lui Dumnezeu, predicții şi escatologie, rugăciuni şi invocări ale divinității, filosofie socială, moralitate şi autodisciplină, islam şi Coran, organizarea societăți islamice şi justiție socială, ahlu l-bayt (familia profetului Muḥammad) şi viitorul califatului, criticarea societății din zorii islamului etc.
[2] . Această zi este cunoscută sub denumirea de al-‘Āšūrā’ (a zecea zi [a lunii]).