În Coran este descrisă în nenumărate rânduri credința ideală și, în acest sens, cea mai mare atenție este acordată rolului libertății și autonomiei în realizarea credinței drepte; această preocupare este atât de mare încât Cartea lui Dumnezeu respinge cu desăvârșire orice formă de constrângere în chestiunile religioase, și în versetul 256 din Sura Al-Baqara (2) se afirmă în mod clar:
لا إِكْرَاهَ فِي الدِّينِ
Nici o obligație în Credință.
Locul credinței este în inimă și suflet[1], iar acestea nu acceptă nicio presiune. Prin urmare, răspunsul profeților și al mesagerilor, atât către cei care nu erau dispuși să le accepte invitația, cât și către cei care își impuneau propria credință, a fost că: religia nu este compatibilă cu constrângerea. Un exemplu de răspuns care i-a fost dat primului grup poate fi regăsit în versetul 28 din Sura Hud (11), în care profetul Noe vorbește despre oamenii care nu-i acceptau invitația:
أَنُلْزِمُكُمُوهَا وَأَنتُمْ لَهَا كَارِهُونَ
Ar trebui să vă silim la ceea ce urâți?
Al doilea exemplu poate fi observat în răspunsul dat de profetul Șu’aib în fața constrângerii religioase a nobililor tribului său în versetul 88 din Sura Al-A’raf (7).
قَالَ الْمَلَأُ الَّذِينَ اسْتَكْبَرُوا مِن قَوْمِهِ لَنُخْرِجَنَّكَ يَا شُعَيْبُ وَالَّذِينَ آمَنُوا مَعَكَ مِن قَرْيَتِنَا أَوْ لَتَعُودُنَّ فِي مِلَّتِنَا قَالَ أَوَلَوْ كُنَّا كَارِهِينَ
Căpeteniile poporului său care erau pline de trufie spuseră: „Noi te vom izgoni din cetatea noastră, o, Şu’aib, pe tine şi pe cei care au crezut odată cu tine, dacă nu vă întoarceţi la credinţa noastră.” El spuse: „Cum! Chiar dacă o urâm?
Desigur, acceptarea opțională a religiei este dificil de înțeles pentru mulți credincioși și uneori aceștia, din binevoință și îngăduință, cred că forțarea altora pe calea care îi va salva va fi în avantajul lor. Dar Coranul luptă împotriva acestei iluzii și le spune în versetul 31 al Surei Ar-Ra’d (13) că dacă ar exista beneficii și avantaje în constrângerea religioasă, Dumnezeu însuși ar fi putut face aceasta cu ușurință.
أَفَلَمْ يَيْأَسِ الَّذِينَ آمَنُوا أَن لَّوْ يَشَاءُ اللَّهُ لَهَدَى النَّاسَ جَمِيعًا؟
Credincioşii nu vor deznădăjdui, căci Dumnezeu de-ar voi, i-ar călăuzi pe toţi oamenii
Deși Profetul nu a obligat niciodată pe nimeni să urmeze calea religiei, dar din cauza dorinței profunde de a aduce oamenii la credință[2], Coranul îl avertizează adesea că el nu este paznicul și avocatul oamenilor. Una dintre aceste aduceri-aminte se găsește în versetele 104 și 107 din Sura Al-An’am (6), unde Dumnezeu transmite mai întâi prin vocea Profetului:
قَدْ جَاءَكُم بَصَائِرُ مِن رَّبِّكُمْ فَمَنْ أَبْصَرَ فَلِنَفْسِهِ وَمَنْ عَمِيَ فَعَلَيْهَا وَمَا أَنَا عَلَيْكُم بِحَفِيظٍ
Adevărat, clarviziuni v-au venit de la Domnul vostru. Cine este limpede văzător, este pentru sine, cine este orb, este împotriva sa. Eu, vouă, nu vă sunt paznic.
Și apoi în versetele următoare repetă aceeași idee și se adresează profetului astfel:
وَلَوْ شَاءَ اللَّهُ مَا أَشْرَكُوا وَمَا جَعَلْنَاكَ عَلَيْهِمْ حَفِيظًا وَمَا أَنتَ عَلَيْهِم بِوَكِيلٍ
Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ei nu I-ar fi făcut semeni. Noi nu te-am făcut paznic asupra lor şi nici să ai grija lor.
Obiceiul lui Dumnezeu este ca îndrumarea oamenilor să fie legată de propria lor alegere și nu impusă sau dorită de alții; astfel, în versetul 56 al Surei Al-Qasas (28), se amintește Profetului că îndrumarea este un proces conform unei legi pe care Dumnezeu a stabilit-o:
إِنَّكَ لَا تَهْدِي مَنْ أَحْبَبْتَ وَلَٰكِنَّ اللَّهَ يَهْدِي مَن يَشَاءُ وَهُوَ أَعْلَمُ بِالْمُهْتَدِينَ
Tu nu-l călăuzeşti pe cel care-l iubeşti, ci Dumnezeu călăuzeşte pe cine voieşte, căci El îi cunoaşte prea-bine pe cei care vor să fie călăuziţi.
Și în versete precum 21 și 22 ale Surei Al-Ghashiya (88), Îi reamintește trimisului Său că sarcina sa este de a avertiza și nu de a stăpâni:
فَذَكِّرْ إِنَّمَا أَنتَ مُذَكِّرٌ لَّسْتَ عَلَيْهِم بِمُصَيْطِرٍ
Adu-le aminte, căci asupra ta stă aducerea aminte însă asupra lor nu ai nici o putere.
Aceasta este aceeași idee prezentată în versetul 99 al sursei Al-Ma’ida (5), în care se afirmă:
مَا عَلَى الرَّسُولِ إِلَّا الْبَلَاغُ
Asupra trimisului este doar înştiinţarea.
Prin urmare, după ce „calea către îndrumare din rătăcire a devenit clară”[3], oamenii trebuie lăsați să fie liberi și oricine dorește să accepte această realitate evidentă, iar oricine nu dorește, să nesocotească adevărul după bunul plac și propria alegere și să devină necredincioși. Prin urmare, în versetul 29 al sursei Al-Kahf (18) se spune:
وَقُلِ الْحَقُّ مِن رَّبِّكُمْ فَمَن شَاءَ فَلْيُؤْمِن وَمَن شَاءَ فَلْيَكْفُرْ
Spune: „Adevărul este de la Domnul vostru. Cine voieşte, crede. Cine voieşte, tăgăduieşte.”
Desigur, această cuvântare nu reprezintă permisiunea de a se împotrivi poruncilor lui Dumnezeu; ci înseamnă că Dumnezeu, stăpânitorul absolut al universului[4], a decis ca soarta bună sau rea a omului să fie determinată doar de alegerile sale, fără ca nicio acțiune religioasă sau anti-religioasă[5] să aibă vreun efect asupra acestei sorți.
Unii spun că principiul religiei este o alegere, dar cine o acceptă trebuie să accepte și obligativitatea. Unii de asemenea cred că printre îndatoririle sau opțiunile conducerii islamice se numără și implementarea legilor religioase prin constrângere. Cu toate acestea, din punct de vedere moral sau din perspectiva consecințelor vieții de apoi, nu există nicio diferență între principiul și ramura religiei, iar Coranul consideră că implementarea legilor religioase în societate este valoroasă și reprezintă o dovadă de credință numai în condițiile în care oamenii își aleg singuri aceste legi și sunt cu adevărat supuși acestora din toată inima. Prin urmare, în versetul 65 din Sura An-Nisa (4), care subliniază importanța aplicării justiției în modul cel mai corect de către Profet, acceptarea și supunerea voluntară, din toată inima, este considerată dovada unei adevărate credințe și nu este vorba despre impunerea acesteia asupra oamenilor:
فَلَا وَرَبِّكَ لَا يُؤْمِنُونَ حَتَّىٰ يُحَكِّمُوكَ فِيمَا شَجَرَ بَيْنَهُمْ ثُمَّ لَا يَجِدُوا فِي أَنفُسِهِمْ حَرَجًا مِّمَّا قَضَيْتَ وَيُسَلِّمُوا تَسْلِيمًا
Nu! Pe Domnul tău! Ei nu cred atâta vreme cât nu te-au luat judecător pentru gâlcevile lor. Ei nu vor mai afla în ei regretul de a scăpa de ceea ce tu vei fi hotărât şi se vor supune pe de-a-ntregul.
Greșeala sau confuzia mare care are loc în cazul acesta este aceea că susținătorii impunerii obligativității religioase consideră „datoria și angajamentul personal” o scuză pentru a considera „interferența și obligarea altora” ca justificată. Aceasta se întâmplă în timp ce nu există o astfel de obligație și, chiar dacă este obligatoriu pentru fiecare persoană să respecte porunca lui Dumnezeu și să o îndeplinească ca pe o obligație absolută, nimeni nu are dreptul să oblige pe alții să îndeplinească acte religioase.
Următorul: Ingrijorarea celor descurajați
[1] . Coran 49: 14:
«وَلَمَّا يَدْخُلِ الْإِيمَانُ فِي قُلُوبِكُمْ»
„Credinţa nu a intrat încă în inimile voastre!”
[2] . Un exemplu al acestei intense dorințe este descris în Coran 18: 6:
«فَلَعَلَّكَ بَاخِعٌ نَّفْسَكَ عَلَىٰ آثَارِهِمْ إِن لَّمْ يُؤْمِنُوا بِهَٰذَا الْحَدِيثِ أَسَفًا»
„Tu, mâhnit căci ei nu vor crede în aceste spuse, îți vei pune viața în pericol pe urmele lor!”
[3] . În Coran 2: 256, imediat după declarația
«لَا إِكْرَاهَ فِي الدِّينِ»
„Nu există constrângere în religie”, se spune:
«قَد تَّبَيَّنَ الرُّشْدُ مِنَ الْغَيِّ»
„Calea cea Dreaptă se deosebeşte de rătăcire”.
Această mențiune în acest verset, contrar opiniei celor care consideră această chestiune o scuză pentru a submina preceptele Coranului privind libertatea religioasă, are ca scop accentuarea zădărniciei constrângerii religioase. Cu alte cuvinte, atunci când calea către bine și rău este bine delimitată, dar totuși unii aleg calea greșită, constrângerea lor pentru a face cale întoarsă de pe traseul pe care au pornit nu are niciun beneficiu, iar fiecare persoană își alege propriul drum și destin.
[4] . Conform afirmației din Coran 3: 83, întregul univers se supune voinței lui Dumnezeu și nimic nu se întâmplă fără voia Lui:
«أَفَغَيْرَ دِينِ اللَّهِ يَبْغُونَ وَلَهُ أَسْلَمَ مَن فِي السَّمَاوَاتِ وَالْأَرْضِ طَوْعًا وَكَرْهًا وَإِلَيْهِ يُرْجَعُونَ»
„Oare ei caută o altă Lege decât cea a lui Dumnezeu, când Lui i se supun cei din ceruri şi de pe pământ, de voie ori de nevoie, şi la El se vor întoarce?”
[5] . Zădărnicia comportamentului coercitiv împotriva religiei este menționată în Coran 16: 106 în felul următor:
«مَن كَفَرَ بِاللَّهِ مِن بَعْدِ إِيمَانِهِ إِلَّا مَنْ أُكْرِهَ وَقَلْبُهُ مُطْمَئِنٌّ بِالْإِيمَانِ وَلَكِن مَّن شَرَحَ بِالْكُفْرِ صَدْرًا فَعَلَيْهِمْ غَضَبٌ مِّنَ اللَّهِ وَلَهُمْ عَذَابٌ عَظِيمٌ»
„Asupra celui ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu după ce a crezut în El — nu cel care este silit şi a cărui inimă rămâne liniştită în credinţă, ci asupra celui ce de bună voie deschide inima sa tăgadei — va cădea mânia lui Dumnezeu şi va avea o mare osândă.”