CAPITOLUL 4
Casătoria lui Muḥammad Mustafa şi Khadīja
Expediţia comerciala a lui Muḥammad în Syria s-a transformatîn preludiul căsătoriei sale cu Khadīja.
Yusuf Ali, traducătorul şi comentatorul Coranului Majd, plantează următoarea întrebare retorică în acest context:
Putem oare să ne mirăm de reuniunea lui Jacob cu Josif, de-a lui Moise cu Aaron ori de-a lui Muḥammad cu Sayyida Khadīja?
Nu, nu putem, căci a fost decretul lui Allāh ca doi din sclavii Săi Muḥammad şi Khadīja să fie uniţi prin căsătorie şi au şi fost.
Este transmis că una din prietenele apropiate ale Khadijei era o doamnă de neam ales, din Mekka, numită Nafisa (sau Nufaysa), fiica lui Munyah. Aceasta era conştientă că prietena ei, Khadīja, respinsese multe propuneri de căsătorie şi, înainte de toate, se întreba dacă în Arabia exista vreun bărbat care să se ridice la stabdardele fixate de către Khadīja. (Sigur că) discutase de multe ori problema cu Khadīja, iar în ultimul dialog avut pe această temă se convinsese că prietena ei, Khadīja, nu era impresionată de averea, rangul ori puterea vreunui bărbat. Ceea ce impresiona în mod real pe Khadīja reuşi Nafisa să pună cap la cap din vorbe era caracterul (unui bărbat), un caracter de calitate superioară; Khadīja admira numai un bărbat care avea principii etice, morale.
Se întâmplă că Nafisa ştia de existenţa unui asemenea om în Kaaba şi că numele acestuia era Muḥammad.
Se zice că într-o zi Muḥammad se întorcea din oraş acasă şi Nafisa l-a oprit, între ei având loc următorul schimb de vorbe:
Nafisa: O , Muḥammad eşti tânăr şi singur, iar bărbaţi care sunt cu mult mai tineri decât tine sunt deja căsătoriţi; unii au chiar copii deja. Tu de ce nu te căsătoreşti?
Muḥammad: Nu-mi pot permite să mă căsătoresc; nu sunt îndeajuns de bogat pentru asta.
Nafisa: Care ar fi răspunsul tău de ai putea să te căsătoreşti cu o femeie frumoasă, bogată, având statut şi fiind onorată, în ciuda sărăciei tale prezente?
Muḥammad: Cine ar putea fi o asemenea femeie?
Nafisa: O asemenea femeie este Khadīja, fiica lui Khuwayled!
Muḥammad: Khadīja?! Cum ar fi posibil ca ea să se căsătorească cu mine? Ştii prea bine că mulţi prinţi şi şefi de trib bogaţi şi puternici i-au cerut mâna şi că ea i-a respins pe toţi.
Nafisa: Dacă eşti de acord să te căsătoreşti cu ea, spune-o şi lasă restul în seama mea, că voi pune totul la punct.
Însă înainte de-a da Nafisei un răspuns, Muḥammad dorea să informeze pe unchiul şi tutorele său, Abū Ṭālib, despre demersul Nafisei şi să-l consulte.
Abū Ṭālib o cunoştea pe Khadīja tot atât de mult cât pe propriul Muḥammad, aşa că întâmpină cu bucurie sugestia Nafisei. Nu exista nici o îndoială în mintea sa că Muḥammad şi Khadīja aveau să formeze un cuplu ideal. Ca urmare, el işi dădu binecuvântarea în privinţa propunerii de căsătorie a celor doi. Îndată Muḥammad îi spuse Nafisei că sugestia ei era acceptabilă pentru el şi că, în numele său, ea, Nafisa, avea autoritatea de-a negocia căsătoria sa cu Khadīja.
Odată ce Abū Ṭālib aprobă uniunea, trimise pe sora lui, Safiya, s-o vadă pe Khadīja şi să vorbească cu ea despre căsătoria propusă. Între timp însă, Nafisa făcuse deja treaba de bază, iar Khadīja era în aşteptarea unui vizitator de la casa viitorului ei socru. Astfel că ea o primi pe Safiya de-o manieră cordială, o întreţinu cu vorbe plăcute, spunându-i şi că ea, Khadīja, îl alesese pe nepotul său, al Safiyei, ca să fie, fără nici un fel de precondiţii ori rezerve, partenerul ei de viaţa. Aşa fiind, Safiya fu foarte mulţumită de succesul intermedierii ce-o făcuse. Înainte de-a lăsa Khadijei, gazda îi oferi o robă elegantă pe care Safiya o acceptă cu multe expresii de bucurie şi recunoştinţă.
Apoi Abū Ṭālib decise să ducă la capăt formalităţile tradiţionale legate de căsătorie. El cumpără un dar pentru Khadīja şi, luându-i pe fraţii lui, Abbas şi Hamza, se duse la casa ei pentru a-i prezenta oficial propunerea de căsătorie făcută de nepotul lui. Khadīja acceptă darul adus de către Abū Ṭālib şi acceptă desigur propunerea de căsătorie. Ca urmare, cele două părţi fixară imediat data nunţii, aflată sub bune auspicii.
Însuşi Abū Ṭālib fu acela care luă asupra sa sarcina pregătirii nunţii iubitului său nepot. Pentru binecuvântata ocazie, el scoase la lumină toate obiectele rămase de la familie şi sacrele relicve ale antecesorilor. Acestea includeau şi mantia şi toiagul lui Abdul Muṭṭalib, ultimul conducător al Bani Hashim. Mirele se îmbrăcă cu mantia şi luă toiagul în mână. Abū Ṭālib puse turbanul negru (semnul clanului) pe capul mirelui şi pe degetul lui Muḥammad, un inel cu agată verde, inel care pe vremuri aparţinuse lui Hashim bin Abd Manaf bin Qusayy.
Petrecerea de nuntă a fost formată de către toţi şefii Quraysh şi toţi marii din Mekka. Mirele călărea un cal mândru, cabrat, şi tinerii luptători din Banu Hashim, escortându-l de la casa lui Abū Ṭālib la casa lui Khadīja, învârteau săbii strălucitoare deasupra capului. Femeile clanului merseseră înaintea mirelui şi, în casa miresei, erau deja în petrecere.
Casa Khadijei era luminată de nenumărate lămpi. Înlăuntrul casei, de tavane, cu lanţuri de aur, atârnau candelabre, iar fiecare candelabru ţinea 7 lămpi. Oaspeţii soseau în înserarea de culoarea ambrei. Slujnicul şef al proprietăţilor Khadijei formase un grup de primire a mirelui şi a distinşilor oaspeţi; cei din grup îi conduceau pe oaspeţi în interiorul casei printr-o intrare înalt arcuită către o sală de recepţie dreptunghică ai cărei pereţi erau acoperiţi cu gresie şi al cărei tavan era aurit. Oaspeţii se aşezau confortabil pe covoare şi perne.
Pentru această ocazie deosebită, Khadīja poruncise croirea unor veşminte speciale pentru toată slujitorimea casei, bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau frumos îmbrăcaţi, purtând turbane cu paiete, tunici de un roşu închis având împrejurul pieptului cordoane negre. La turbanele lor atârnau ciucuri de mătase, culoarea fildeşului. Fetele purtau costume decorative, cu bobiţe de aur şi smalţuri. Pârul lor, căzând ca o cascadă de la cap la umeri şi de la umeri pe piepţi, era împletit cu perle.
Decorul camerei miresei era cu totul deosebit şi, de fapt, era de neîntrecut în gustul şi priceperea cu care fusese făcut. Perdele de mătase şi brocard, în variate şi delicate culori, drapau pereţii camerei, podeaua fiind acoperită cu o catifea albă. Fumul unor aromatice se ridica dintr-un vas de argint spuzit cu diamante, safiruri albastre şi rubine rozalii.
Kadhija, mireasa, stătea aşezată pe un podium înalt, sub un baldachin brodat bogat. Ea arăta strălucitoare, împrăştiind luminozitate ca însuşi soarele la răsărit. Khadīja purta pe cap o coroană de aur şi perle de-o minunată prelucrare şi frumuseţe. Veşmântul ei, în subtile nuanţe de purpuriu şi verde, era punctat cu aur, lucratura fiind cu perle şi smaralde. În laturi sale, Khadīja avea două slujitoare ce aveau grijă de ea; fiecare din cele două purta o diademă de aur, un veşmânt de mătase de culoarea ametistului şi papucei bătuţi cu nestemate.
Când toţi oaspeţii îşi luară în primire locurile, Abū Ṭālib, tutorele mirelui, se ridică în picioare pentru a citi sermonul de căsătorie:
Toată slava şi toată lauda lui Allāh, Creatorul Cerurilor şi Pământului, şi Lui toate mulţumirile pentru binecuvântările toate ale Sale, pentru darurile şi mila Sa. Ne-a trimis El în această lume ca posteritate a lui Ibrahim şi Ismael. Ne-a dat grija Moscheii şi ne-a făcut apărători ai Casei Sale, Kaaba, care este sanctuar pentru toate creaturile Sale.
După acest exordiu, Abū Ṭālib continuă astfel:
„Nepotul meu, Muḥammad ibn Abdullah ibn Abdul Muṭṭalib, este în toată omenirea cel mai bun în privinţa inteligenţei, a înţelepciunii, a purităţii descendenţei, a purităţii vieţii sale proprii şi în ce priveşte distincţia familiei sale. El are toate însemnele unui om destinat a fi măreţ. Acum, el se căsatoreşte cu Khadīja, fiica lui Khuwayled, având ca plată obligatorie (mahr) 400 piese de aur. Îi declar pe Muḥammad şi Khadīja soţ şi soţie. Fie ca Allāh să-i binecuvânteze pe amândoi şi fie ca El să le fie Păzitor.”
În sermonul său, Abū Ṭālib declară că Bani Hashim erau moştenitorii lui Ibrahim şi ai lui Ismael, fiind totodată purtătorii moştenirii lăsate de către aceştia. Ca urmare, cei ţinând de Bani Hashim nu erau contaminaţi de idolatrie.
Când Abū Ṭālib termină cuvântarea sa, Waraqa bin Naufal se ridică să citească cuvântarea de căsătorie venită din partea miresei. El spuse:
„Lauda toată şi toată slava lui Allāh. Dăm mărturie şi afirmăm că oamenii din Bani Hashim sunt drepţi, precum ai şi zis. Nimeni nu poate nega excelenţa lor. Şi tocmai pentru această excelenţăm, noi salutăm astăzi căsătoria dintre Khadīja şi Muḥammad. Căsătoria lor uneşte amândouă case ale noastre, iar uniunea lor este un izvor de mare fericire pentru noi. O, Conducători Quraysh, aş vrea să fiţi martori că o dau pe Khadīja în căsătorie cu Muḥammad ibn Abdullah pentru o mahr de 400 piese de aur. Fie ca Allāh să facă a lor căsătorie una fericită!”
(Istoricul indian M.Shibli spune în a sa carte Sīra că dota lui Hadret Khadīja a fost de 500 de piese de aur.)
Amr bin Asad, unchiul mai vârstnic al lui Khadīja, a vorbit şi el cu această ocazie, afirmând cu propriile cuvinte ceea ce spusese mai înainte Waraqa bin Naufal. Şi el a fost acela care, fiind tutorele miresei, a înmânat-o pe Khadīja lui Muḥammad ibn Abdullah.
Pentru nepotul său, Abū Ṭālib a plătit mahr cuvenită.
„Atât acasă, cât şi în străinătate, atât pe timp de pace, cât şi la război, Abū Ṭālib, cel mai respectabil dintre unchii lui Muḥammad, a fost călăuza şi protectorul tinereţii acestuia; având 25 de ani, Mohammad a intrat în serviciul Khadijei, o bogată şi nobilă văduvă din Mekka, femeie care curând a răsplătit fidelitatea tânărului cu darul mâinii şi averii sale. Contractul de căsătorie, în stilul simplu al antichităţii, declamă dragostea reciprocă dintre Mohammad şi Khadīja; îl descrie pe Mohammed drept persoana cea mai împlinită din tribul Quraysh; şi stipulează o dotă de 12 uncii de aur şi 20 de cămile, date ca urmare a dărniciei unchiului său.” (Edward Gibbon, Declinul şi căderea imperiului roman)
„Khadīja era plină de credinţa vie în meritele supraomeneşti ale tânărului ei slujitor, Mohammed. La nupţiile Khadijei, Halīma, care-l alăptase si crescuse pe Mohammed în pruncia sa, a fost invitată si dăruită cu o turmă de 40 de oi.” (Washington Irving, Viaţa lui Muḥammad)
„Toţi oaspeţii l-au felicitat pe Muḥammad Mustafa la nunta sa şi au rostit cele mai bune urări ale lor pentru fericirea acestuia. Oaspeţii l-au felicitat de asemenea pe unchiul său, Abū Ṭālib, cu acceastă ocazie de bun augur. Muḥammad şi Abū Ṭālib au mulţumit din inimă oaspeţilor lor.” (R.V.C.Bodley, Viaţa lui Muḥammad)
Când ceremoniile se terminară, şeful slugilor ordonă sclavilor să strângă banchetul. Banchetul nupţial fusese o asemenea extravaganţă de gusturi, că nimeni nu mai întâlnise aşa ceva în Mekka. Oaspeţii au benchetuit cu delicateţuri, unde fiecare fel era o capodoperă de artă culinară; ei şi-au stins setea cu băuturi amestecate cu nectar de lotus.
După petrecere, în conformitate cu obiceiul antic al aristocraţiei arabe, fiecare oaspete a primit o robă de onoare.
Îndată după aceasta, şeful de ceremonie a anunţat că mireasa era gata de plecare. O cămilă bogat împodobită, purtând pe spatele ei un pavilion alb, aştepta la poarta casei, iar toţi oaspeţii, adunaţi în camera principală, stăteau s-o vadă pe mireasă escortată către poartă. Mai apoi, fetele ce-o slujeau, o ajutară să urce în pavilionul nupţial.
„El spuse: ‹‹Urcaţi-vă în ea şi, în numele lui Dumnezeu, fie plutirea şi ancorarea ei.” Domnul meu este Iertător, Milostiv.››” (Coran, 11: 41)
Una dintre fetele slujnice stătea cu mireasa în acest pavilon. Pe capul ei se afla o tiară din flori şi părul ei era împletit cu panglici albastre şi cu fire de perle strălucitoare. Servitoarea purta de asemenea o brăţară de agat, coral şi cristale de rocă, şi ţinea în mână un evantai cu nestemate.
Un grup de sclave nubiene, purtând torţe împodobite, mergea în faţa, în dreapta şi în stânga cămilei.
Mirele urcă şi el pe calul său; el, unchiul său, tinerii din Bani Hashim şi oaspeţii acestora, reveniră la casa lui Abū Ṭālib cu aceeaşi pompă şi strălucire ca mai devreme în acea zi, când porniseră către casa miresei.
Când această procesiune cu torţe aprinse sosi la casa lui Abū Ṭālib, soţia şi surorile lui ajutară mireasa să coboare din pavilionul nupţial aflat pe cămilă. Un slujitor ţinu deasupra capului ei o umbrelă de mătase albă şi o conduse pe Khadīja către camerele interioare ale casei.
„Spune: «Domnul meu! Coboară-mă într-un loc binecuvântat. Tu eşti prea-bunul călăuzitor spre liman!››” (Coran, 23: 29)
Totul ieşi cu o precizie perfectă: coordonarea fu extraorinară de la începutul până la sfarşitul sărbătorii.
Sigur că uniunea lui Muḥammad cu Khadīja aducea bucurie tuturor, însă fericirea lui Abū Ṭālib nu cunoştea limite. Fusese foarte îngrijorat pentru faptul că nepotul său trebuia să aibă o bună soţie. Dar această îngrijorare se transformase în bucurie pură şi nediluată când nepotul său şi Khadīja făcură nunta. Nu exista vreo mai buna potrivire. Abū Ṭālib mulţumi lui Allāh pentru noua fericire ce-o găsise, iar fericirea sa era împărtăşită de fraţii lui, Abbas şi Hamza, cum şi de către ceilalţi membri ai clanului Hashim.
La trei zile după căsătorie, Abū Ṭālib făcu aranjamente pentru un banchet e avea să marcheze fericita ocazie, nunta, banchet ce de atunci este numit „festinul-walima”(de după consumarea căsătorei). Abū Ṭālib a orbit întreg oraşul cu dărnicia lui. La ospăţ, oaspete pentru el a fost fiecare locuitor al oraşului. Muḥammad, mirele, întâmpină el însuşi oaspeţii la intrarea în casă. Mândrele gazde fură Muḥammad, unchii săi, verii săi şi toţi tinerii din Bani Hashim. Banchetul dură 3 zile. Cu trecerea anilor, islamul a făcut din walima un mod de-a rememora banchetul lui Abū Ṭālib la căsătorirea lui Muḥammad cu Khadīja, instituind astfel o tradiţie pentru toate căsătoriile musulmane. Aşadar, Abū Ṭālib a fost primul om care a iniţiat tradiţia: înainte de căsătoria lui Muḥammad şi Khadīja, festinul-walima nu era nimănui cunoscut în Arabia.
Abū Ṭālib trebuie să fi dorit ca preaiubitul său frate, Abdullah, şi soţia acestuia, Amina, Allāh să-i binecuvânteze, să fi fost şi ei prezenţi pentru a asista şi pentru a binecuvânta căsătoria fiului lor şi să împărtăşească fericirea lui, a lui Abū Ṭālib. Dar chiar şi dacă Abdullah şi Amina ar fi fost prezenţi, căsătoria fiului lor nu ar fi putut fi celebrată cu mai multă pompă şi o grandoare publică mai mare decât a fost realizată de către Abū Ṭālib, tutorele lui Muḥammad.
Urmă apoi ca însăşi Khadīja să-şi arate generozitatea şi ospitalitatea, deoarece generozitatea şi ospitalitatea erau vechile ei „dependenţe”. Şi care ocazie putea fi pentru ea mai adecvată sau mai favorabilă întru satisfacerea acestei predispoziţii decât propria nuntă? Ca urmare, ea ordonase slujitorului ei principal să aranjeze cel mai elaborat banchet din istoria Mekkăi.
Si fu într-adevăr un banchet memorabil. De pe lista invitaţilor nu fuseseră excluşi nici măcar cerşetorii din Meka şi cei din triburile hoinare, bărbaţi şi femei. Aceştia mâncară delicateţuri pe care nu le mai întâlniseră vreodată; ei, arabii deşertului, care toată viaţa lor nu gustaseră altceva decât apă sălcie ori din rezervoare, ca oaspeţi ai Khadijei, băură apă de roze. Pentru mai multe zile, oaspeţii—bogaţi şi săraci, de rang înalt sau mic, stăpâni şi slujitori, tineri şi bătrâni—fură hrăniţi în casa ei. Oaspeţilor săraci, Khadīja dădu bucăţi de aur şi argint, haine, şi ea umplu casele multor văduve şi multor orfani cu cele necesare vieţii, aşa cum nu mai avuseseră vreodată.
Khadīja petrecuse mulţi ani ai vieţii ei aşteptând să vină bărbatul ideal. În cele din urmă, aşteptarea ei îndelungată fu răsplătită când apăru Muḥammad şi ei fură uniţi întru viaţa conjugală.
Căsătoria lui Muḥammad şi a Khadijei a fost prima şi ultima de acest fel în lume. A fost singura căsătorie din lumea întreagă care a fost abundenţă în binecuvântări cereşti, cum şi în binecuvântări materiale. A fost o nuntă incomensurabilă şi incalculabilă în bogăţia de binecuvântări atât ale cerului, cât şi ale pământului.
Este cu desăvârşire probabil că, în Arabia, nici o femeie nu adusese atâta zestre cu ea în casa soţului aşa cum a făcut-o Khadīja. Zestrea includea sclavi şi sclave tinere, case, locuri de păscut, turme de cămile şi herghelii de cai, turme de capre şi oi, cum şi îmbrăcămintea ei personală făcută din ţesături bogate şi rare, accesorii, obecte de familie nepreţuite, ornamente, metale şi pietre preţioase şi cantităţi de monezi de aur şi argint.
Această zestre, în calitate şi în cantitate fără de precedent, nu era un dar către Khadīja făcut de către unchii sau fraţii ei, ci era produsul propriilor ei eforturi; ea realizase dota prin propria ei stăruinţă, harnicie, prudenţă şi capactate de previziune.
Acestea nu au fost singurele bogăţii pe care le adusese cu ea Khadīja. Ea adusese de asemenea bogăţiile inimii şi minţii, bogăţii care erau de nemăsurat şi inepuizabile. În anii ce-au urmat, cu aceste bogăţii, ea îmbogăţit incomensurabil viaţa soţului ei.
Odată măritată, Khadīja părea să-şi fi pierdut interesul în aventurile ei comerciale şi în imperiul ei mercantil. Căsătoria schimbase caracterul dăruirii şi angajării ei; ea îl găsise pe Muḥammad Mustafa, cea mai mare dinre toate comorile lumii. Şi odată ce-l găsise, aurul, argintul şi diamantele îşi pierdură valoarea pentru ea. Muḥammad Mustafa, viitorul Trimis al lui Allāh şi viitorul Profet al Islamului, devenise singurul obiect al afecţiunii ei totale, a întregii atenţii şi devoţiuni; acum însă, în loc să aplice aceasta toată dedicaţie afacerilor, ea o aplica în servciul către soţul ei. Astfel, ea îşi reorganiză întreaga ei viaţă în jurul personalităţii lui Muḥammad Mustafa.
(Sigur că ea, Khadīja, nu putea să întrerupă brusc întreaga desfăşurare e operaţii comerciale; ea avu de eliminat aceste operaţii treptat; ca urmare, gradat, ea elimină afacerile de export-import pe care le iniţiase tatăl ei.)
În anii ce-au urmat căsătoriei sale, Muḥammad călători repetat cu caravanele Khadijei în Syria. M. Shibli, istoricul indian, spune că Muḥammad a călătorit în acei ani şi în Yemen şi că de câte ori se ducea, obţinea profituri. De asemenea, Khadīja recrută alţi administratori care vindeau marfă pentru ea ori achiziţionau, şi aceştia făcând profit pentru ea. Dar accentul se mutase: în loc să extindă afacerea ce-o ducea în anii de dinaintea căsătoriei sale, Khadīja începu de manieră gradată să reducă anajamentele ei şi aceasta până ce îi fu vândută toată marfa şi-şi recuperă toate investiţiile.
Când Khadīja, Prinţesa din Mekka, intră în casa soţului ei Muḥammad Mustafa, începu pentru ea etapa cea mai plină de succes şi cea mai fericită din viaţa ei. Această etapă dură 25 de ani, pâna la moartea ei. Însă până atunci, ea îşi adaptă imediat viaţa la noul mediu: chiar din prima zi, ea îşi luă asupră-şi sarcina noii ei datorii, aceea de-a face viaţa soţului ei o viaţă fericită şi plăcută.
Aşa cum istoria timpurilor ce-aveau să vină a dat mărturie la modul elocvent, în realizarea datoriei sale, Khadīja fu eminamente o soţie de succes.
Casătoria deschisese un nou capitol în vieţile lor, atât pentru Muḥammad, cât şi pentru Khadīja. Fundamentul acestui capitol era fericirea—cel mai pur tip de fericire. Mariajul lor, binecuvântat cu fericire aşa cum era, a fost de asemenea binecuvântat cu copii. Primul lor născut fu un băiat, numit Qasim. Conform unui obicei al arabilor, a fost că, după naşterea băiatului, tatăl, Muḥammad Mustafa, a primit supranumele de Abul-Qasim (Tatăl lui Qasim).
Al doilea copil a fost de asemenea băiat. Numele lui era Abdullah, dar purtând şi poreclele de Tahir şi Tayyeb. Însă ambii băieţi, Qasid şi Abdullah, muriră când erau abia copii.
Copilul al treilea şi ultimul ce avea să se nască, singurul copil al lui Muḥammad şi al Khadijei ce-avea să supravieţuiască a fost fiica lor, Fāṭimah Zahra. Prin darurile ce Allāh le revărsase asupra lor, şi au fost multe, nici unul nu a fost mai preţuit de ei ca propria lor fiică. Era pentru tatăl ei „lumina ochilor”, cum, la fel, era „mângâierea inimii lui”. Ea, Fāṭimah, avea să fie şi „Doamna Cerului”. Tatăl şi mama îşi revărsară asupra ei iubirea lor, iar ea aduse în căminul lor speranţă şi fericire, binecuvântările şi preamila lui Allāh.
Următorul: CAPITOLUL 5 – Personalitatea lui Muḥammad Mustafa
Anterior: CAPITOLUL 3 – Muḥammad Mustafa-viitorul Profet al Islamului