Poziţia lui Ali aşa cum reiese ea din alte tradiţii ale Profetului
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu l-a proclamat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) lider al musulmanilor şi succesor al său doar la Ghadir Khumm, în mod oficial şi în prezenţa oamenilor. În al treilea an al misiunii sale, când i s-a poruncit să propovăduiască islamul în public, el l-a ales pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca succesor al său. Este cunoscut faptul că în primii trei ani ai misiunii sale profetice, cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), nu i-a chemat pe oameni la islam în mod public, ci în secret. În al treilea an al misiunii sale, el a fost însărcinat să le invite pe rudele sale la islam în mod deschis.[1]
După aceea el l-a însărcinat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) să invite patruzeci de persoane dintre personalităţile de vază ale quraişiţilor la un ospăţ, iar aceste patruzeci de rude ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) au acceptat invitaţia.
La prima întrunire, afirmaţiile absurde ale lui Abu Lahab, furia manifestată de acesta şi aroganţa sa dezlănţuită a făcut ca reuniunea să se termine în confuzie. Ziua următoare, când s-au strâns din nou cu toţii conform recomandării celui mai nobil Trimis (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), mai întâi musafirii au fost serviţi cu bucate, iar apoi a sosit timpul pentru hrana spirituală. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) s-a ridicat în mijlocul rudelor sale, L-a lăudat şi s-a rugat Creatorului şi a spus:
„Jur că nu există nimeni care să merite închinarea, în afară de Unicul Dumnezeu, iar eu sunt trimisul Său pentru voi şi pentru toată omenirea. V-am adus calea fericirii în ambele lumi. Domnul meu mi-a poruncit să vă invit la religia islamului şi vă dau vestea bună că acela dintre voi care va accepta primul invitaţia mea şi care mă va ajuta în misiunea mea, va fi fratele meu (akhi), moştenitorul meu (wasiyyi) şi succesorul meu (khalifati).”
Aceste cuvinte i-au deranjat foarte mult pe cei prezenţi la reuniune, întrucât le fusese ofensată mândria şi se părea că vocea adevărului şi invitaţia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu va fi luată în considerare. Deodată, s-a ridicat în picioare Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!), care a strigat: „O, Muhammad, eu cred în unicitatea lui Dumnezeu şi în profeţia ta şi mă depărtez de închinătorii la idoli.”
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a poruncit lui Ali (Pacea fie asupra sa!) să se aşeze. Apoi el a mai repetat de două ori invitaţia sa, dar aceste cuvinte ale adevărului nu au avut niciun efect asupra inimilor celor adunaţi acolo. Nimeni în afară de Ali (Pacea fie asupra sa!) nu a răspuns la chemarea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Acceptarea invitaţiei de către Ali (Pacea fie asupra sa!) şi declaraţia sa că este de acord cu Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a venit într-un moment în care acesta tocmai ajunsese la vârsta maturităţii. Când toţi ceilalţi au stat tăcuţi şi fără grai, el s-a ridicat cu curaj şi a declarat faptul că acceptă chemarea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a doua oară. Apoi, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) s-a întors către mulţime şi a spus:
„Ali este fratele, moştenitorul şi succesorul meu, dintre voi. Să vă supuneţi lui, să-l urmaţi şi să acordaţi atenţie cuvintelor sale.”[2]
Reacţia musafirilor adunaţi acolo a fost extrem de ostilă, întrucât ei doreau să înlăture efectul şi consecinţele declaraţiei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi de aceea s-au ridicat în picioare şi au părăsit întrunirea în modul cel mai nedemn şi mai nepoliticos. Acest eveniment constituie unul dintre capitolele cele mai clare şi mai semnificative ale istoriei şi niciunul dintre istoricii renumiţi nu a găsit de cuviinţă să nege faptul că s-a întâmplat. Nici măcar cei cu vederile cele mai înguste dintre ei nu au omis acest eveniment istoric din scrierile lor.
În acel moment delicat şi periculos, când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost singur, căutând să-şi realizeze marele şi nobilul său scop, el avea nevoie de un ajutor şi de un aliat capabil să-l sprijine cu tărie şi cu eroism. O astfel de persoană putea să fie doar cineva pregătit să se dedice pe deplin Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi care ajunsese la cel mai înalt nivel de sinceritate, de curaj şi de ascultare de Dumnezeu, astfel ca, de îndată ce ar fi venit să-şi exercite funcţia de succesor, să fie o oglindă care să reflecte toată cunoaşterea, înţelepciunea şi puritatea morală a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ştia că deşi era posibil ca unele dintre rudele sale să accepte invitaţia lui şi să vină să îmbrăţişeze islamul, niciuna dintre ele nu ar fi fost gata să se angajeze să colaboreze în mod activ, sau să înfrunte multele forţe îndreptate împotriva sa, pe idolatrii din Arabia şi pe Oamenii Cărţii. Un asemenea angajament ar fi implicat în mod necesar o luptă prelungită şi neîndurătoare împotriva tuturor sectoarelor societăţii arabe, întrucât niciunul dintre ele nu era dispus să tolereze o chemare care urma să le schimbe credinţele şi să-i facă să-şi abandoneze idolii. Propunerea că ar trebui să facă astfel nu putea decât să le stârnească marea lor duşmănie, astfel că un conflict era complet inevitabil, un conflict care ar fi condus la distrugerea proprietăţilor celor care s-ar fi aliat cu Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Cel care era gata să devină un scut protector pentru Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în acele împrejurări nefavorabile şi chiar să-şi rişte propria viaţă trebuie să fi fost o persoană extraordinară. Fără îndoială că nu exista nimeni între rudele Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) care să posede calităţile necesare în afară de Ali (Pacea fie asupra sa!), care a fost menit să demonstreze în evenimentele chinuitoare şi dificile care urmau să se întâmple trăsăturile sale de caracter extraordinare şi unice, eroismul şi devotamentul său.
Semnificaţia declaraţiei făcute de Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în acea zi este astfel clară. Ea ne permite să înţelegem de ce acesta şi-a asumat răspunderea să numească drept succesor şi moştenitor al său pe cel care i-a promis colaborare deplină.
Luând în considerare versetul coranic „El nu vorbeşte din patimă.
Aceasta este o Dezvăluire ce i-a fost dezvăluită” (Sfântul Coran 53:3-4) trebuie să deducem că în acea zi, în timpul perioadei de început a misiunii sale, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a ales în mod clar şi lămurit pe Ali (Pacea fie asupra sa!), ca acesta să fie lider şi să-i călăuzească pe oameni după moartea sa.
Tradiţia în care este consemnată această întâmplare arată de asemenea că chestiunea succesiunii era prerogativa directă a lui Dumnezeu şi a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi că oamenii nu pot rezolva o problemă atât de importantă potrivit propriilor lor dorinţe. Într-adevăr, problema succesiunii era de o asemenea importanţă, încât imamatul a fost proclamat împreună cu profeţia, cu aceeaşi ocazie, într-o reuniune la care au participat cele mai remarcabile rude ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Renumitul istoric Ibn Hişam scrie:
„Ali b. Abi Talib a fost primul bărbat care a crezut în Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), care s-a rugat împreună cu el şi care a confirmat adevărul a ceea ce i-a dat Dumnezeu, deşi în ziua aceea el era doar un copil de zece ani.”[3]
Anas b. Malik afirmă: „Profetul şi-a început misiunea într-o zi de luni, iar Ali a îmbrăţişat islamul într-o zi de marţi.”[4]
Ibn Majah, în cartea sa, al-Sunan şi al-Hakim, în cartea sa, al-Mustadrak, consemnează faptul că Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Eu sunt robul lui Dumnezeu şi fratele Trimisului Său. Eu sunt foarte sincer şi numai un mincinos va spune acelaşi lucru după mine. Eu am efectuat rugăciunea cu şapte ani înaintea tuturor celorlalţi.”[5]
Cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a subliniat de multe ori faptul că decizia în ceea ce priveşte problema conducerii naţiunii musulmane (ummah) Îi aparţine doar lui Dumnezeu şi că el nu a avut niciun rol în acest sens.
al-Tabari consemnează următoarele în istoria sa:
„Un şef de trib pe nume al-Akhnas i-a jurat credinţă Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) cu condiţia ca funcţia de conducere a ummah-ei să-i fie atribuită lui după moartea Profetului. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a răspuns: „Acesta este un lucru care-I aparţine lui Dumnezeu; El îl va alege în această funcţie pe cel pe care-l va considera potrivit.” Şeful respectiv a fost dezamăgit şi i-a trimis un mesaj Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) spunând că este inacceptabil să se ostenească şi să depună eforturi doar ca să vadă cum funcţia de conducere merge în altă parte.”[6]
Poate atunci să fie permis ca să se prefere un lider ales de oameni mai mult decât cel ales de Dumnezeu şi de Trimisul Său, sau ca această persoană nobilă să fie aşezată sub autoritatea altcuiva, obligând-o pe aceasta să i se supună şi să urmeze porunca altcuiva?
Coranul afirmă în mod clar: „Când Dumnezeu şi trimisul Său s-au hotărât asupra unui lucru, nu se cade nici unui credincios, şi nici unei credincioase să stăruie în alegerea acelui lucru. Cel care nu dă ascultare lui Dumnezeu şi trimisului Său se va rătăci în chip vădit.” (33:36)
De aceea, când Dumnezeu alege o anumită persoană să fie călăuză şi lider al oamenilor, acea persoană este calif, chiar dacă comunitatea musulmană nu-i permite să-şi exercite autoritatea guvernamentală. Este la fel ca în cazul profeţiei: dacă Dumnezeu alege o persoană ca profet, acea persoană este profet, chiar dacă oamenii nu cred în el şi refuză să i se supună.
O altă declaraţie importantă în care Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a subliniat în faţa naţiunii islamice (ummah) că Ali (Pacea fie asupra sa!) este liderul şi conducătorul ei este hadith-ul cunoscut ca „hadith-ul rangului” (hadith al-manzilah). Împrejurările în care a fost rostit sunt următoarele:
Într-o zi Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a aflat că armatele din Bizanţ fuseseră mobilizate pentru un atac asupra oraşului Medina, sperând să obţină o victorie rapidă. La auzul acestor lucruri, el a poruncit să se ia măsuri de precauţie şi printr-o singură poruncă el a adunat o mare armată a musulmanilor, pentru a se confrunta cu duşmanul.
În acelaşi timp, a ajuns la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) vestea că făţarnicii îşi adunaseră şi ei forţele cu scopul de a cauza dezordine în oraş, în timpul absenţei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pe care o aşteptau, prin omoruri şi incitând oamenii la violenţe.
Cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a ales pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca să păzească oraşul în locul său şi i-a poruncit să rămână în Medina până când se va întoarce el, administrând treburile musulmanilor. Când făţarnicii şi-au dat seama de faptul că planurile lor perfide fuseseră divulgate, ei au început să răspândească zvonuri nefondate, în speranţa că vor slăbi poziţia lui Ali (Pacea fie asupra sa!). Ei au insinuat faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era supărat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) şi că din această cauză nu i s-a permis să-l însoţească pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) într-o expediţie militară atât de importantă.
Ali (Pacea fie asupra sa!) a fost foarte tulburat şi mâhnit de aceste zvonuri care circulau şi s-a grăbit să ajungă acolo unde era Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), care părăsise deja Medina. El i-a spus ce s-a întâmplat, iar acesta a clarificat o dată şi pentru totdeauna, într-o singură frază scurtă, care a rămas în istorie, poziţia specială ocupată de Ali (Pacea fie asupra sa!):
„Nu eşti bucuros că relaţia ta cu mine este ca relaţia dintre Aaron şi Moise, cu excepţia faptului că nu va mai exista niciun profet după mine?”[7]
La sfârşitul acestui hadith există o propoziţie pe care mulţi savanţi sunniţi au consemnat-o în cărţile lor:
„Nu este potrivit să plec fără ca tu să fii reprezentantul şi succesorul meu.”[8]
Sa’d b. Abi Waqqas, care era un duşman încăpăţânat al lui Ali (Pacea fie asupra sa!), menţionează acelaşi hadith pentru a demonstra statutul său înalt.
Când Mu’awiyah a dorit ca locuitorii oraşului Mecca să-i jure credinţă lui Yazid, el a convocat un consiliu alcătuit dintr-un număr de companioni, în locul cunoscut sub numele de al-Nadwah. El a început să-l condamne şi să-l critice pe Ali (Pacea fie asupra sa!), aşteptându-se ca Sa’d să fie de acord cu el cel puţin în această privinţă. Dar împotriva aşteptărilor lui, Sa’d s-a întors către Mu’awiyah spunând: „De fiecare dată când îmi amintesc de trei momente strălucite din viaţa lui Ali (Pacea fie asupra sa!) îmi doresc din adâncul inimii ca acestea să fi fost ale mele. Primul dintre cele trei este cel din ziua în care Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a spus lui Ali (Pacea fie asupra sa!): «Relaţia ta cu mine este ca relaţia dintre Aaron şi Moise, în afară doar de faptul că nu va mai exista niciun profet după mine.»
Al doilea a avut loc în câmpul de la Khaybar, când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: «Mâine îi voi încredinţa stindardul celui care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său şi pe care Dumnezeu şi profetul Său îl iubesc. El va fi cuceritorul cetăţii Khaybar, pentru că el nu se întoarce niciodată cu spatele în faţa duşmanului.»
Al treilea a avut loc în ziua în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) s-a aflat în polemică cu creştinii din Najran. El i-a adunat în jurul său pe Ali, Fatima, Hasan şi pe Husein (Pacea fie asupra lor!) şi i-a prezentat lui Dumnezeu spunând: «O, Doamne, aceştia sunt cei din casa mea.»”[9]
În hadith-ul în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a comparat relaţia dintre el şi Ali cu cea dintre Moise şi Aaron, el l-a ales în mod implicit pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca frate, ajutor şi reprezentant al său, cât şi ca lider al naţiunii musulmane (ummah), iar faptul că el a lăsat la o parte doar profeţia, arată natura cuprinzătoare a poziţiei acordată lui Ali (Pacea fie asupra sa!).
Dacă facem trimitere la Coran, vom vedea că Dumnezeu Atotputernicul i-a dăruit lui Moise tot ceea ce a cerut acesta şi potrivit rugăminţii sale, El l-a ales pe Aaron ca ajutor, asistent, reprezentant şi succesor al lui Moise în faţa oamenilor şi l-a făcut pe acesta profet.[10] Din moment ce Aaron a fost liderul lui Bani Isra’il, poziţia lui Ali (Pacea fie asupra sa!) era una asemănătoare. Aşa cum cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era liderul tuturor musulmanilor, iar acţiunile lui Ali (Pacea fie asupra sa!) în numele lui, ca reprezentant al său, atunci când acesta nu era prezent, erau de aceea complet fireşti, fiind o consecinţă a faptului că acesta era reprezentantul său în foarte multe aspecte. De asemenea, funcţia de reprezentare exercitată de Aaron atunci când Moise a mers la locul întâlnirii nu a avut un caracter temporar.
Cineva ar putea fi de părere ca funcţia de înlocuitor al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) deţinută de Ali (Pacea fie asupra sa!) a fost limitată la perioada de timp în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost absent din Medina, astfel că hadith-ul în discuţie nu poate fi luat ca având un înţeles general, sau că nu poate fi considerat dovadă că el este succesorul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
La acest lucru răspundem că de fiecare dată când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) părăsea capitala statului islamic, el alegea întotdeauna pe cineva care să acţioneze ca reprezentant al său. Dacă prin comparaţia lui Ali (Pacea fie asupra sa!) cu Aaron, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a intenţionat decât desemnarea obişnuită a unui reprezentant, limitându-i autoritatea la oraşul Medina şi doar pentru perioada de timp în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era absent, de ce nu a folosit o expresie similară pentru ceilalţi companioni favoriţi pe care i-a ales ca reprezentanţi? De ce nu a folosit aceleaşi cuvinte sau cuvinte asemănătoare pentru a descrie serviciile aduse de aceştia?
Istoria nu oferă nicio dovadă că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a rostit aceste cuvinte referindu-se la altcineva în afară de Ali (Pacea fie asupra sa!). Purul adevăr cu privire la acest lucru este că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a folosit acest prilej pentru a declara virtuţile lui Ali (Pacea fie asupra sa!), pentru a-l desemna pe el ca succesor al său şi pentru a clarifica faptul că el era singurul său moştenitor. Dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi intenţionat să-l aleagă drept reprezentant al său doar pentru o perioadă limitată de timp, nu ar fi avut rost să specifice că profeţia este exclusă din prerogativele funcţiei sale. Afirmaţia sa ar fi fost atunci fără sens, adică: „Ali, rămâi reprezentant al meu pentru o vreme, până când mă întorc, dar nu vei fi profet după mine.” Specificarea faptului că profeţia este exceptată are rost numai dacă puterile şi atribuţiile diverse ale lui Aaron ar continua să-i aparţină lui Ali (Pacea fie asupra sa!) după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Mai mult decât atât, această expresie a fost folosită de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pentru a-l desemna pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca succesor al său şi în alte situaţii, nu doar când l-a ales ca reprezentant al său în Medina, aşa cum arată mărturiile aduse de istorie. De exemplu, în primele zile ale hegirei, când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a cerut fiecărui musulman să încheie un legământ de frăţie cu un alt musulman, Ali (Pacea fie asupra sa!) s-a îndreptat plin de tristeţe spre locul în care era Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi i-a spus: „Cum se face că ai ales pentru fiecare musulman un frate, dar nu ai ales pe nimeni ca să-mi fie frate?” În prezenţa unui grup de companioni, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a răspuns: „Jur pe Domnul Care m-a trimis cu mesajul adevărului că am amânat acest lucru doar ca să te fac pe tine fratele meu. Tu eşti pentru mine la fel cum a fost Aaron pentru Moise, doar cu excepţia faptului că după mine nu va mai exista niciun profet. Tu eşti moştenitorul şi fratele meu.”[11]
Acest hadith demonstrează pe lângă alte lucruri faptul că restricţionarea lui Ali (Pacea fie asupra sa!) în ceea ce priveşte profeţia nu se datora vreunei nepotriviri din partea sa, ci numai faptului că Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost cel care a pecetluit lanţul profeţilor. Dacă profeţia nu ar fi fost pecetluită prin el, Ali (Pacea fie asupra sa!) ar fi fost fără îndoială, un profet.
Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a numit pe Ali (Pacea fie asupra sa!) frate al său în mai multe situaţii.
Citim astfel în cartea Sirah a lui al-Halabi:
„După ce Profetul a încheiat legăminte de frăţie între companioni (de exemplu, între Abu Bekr şi Umar, între Usayd b. Hudayr şi Zayd b. al-Harithah, între Abd al-Rahman bin Auf şi Sa’d b. al-Rabi şi între Abu Ubaydah şi Sa’d b. Mu’adh), el l-a luat pe Ali de mână şi a declarat: «Acesta este fratele meu.» După aceea Ali şi Trimisul lui Dumnezeu au fost fraţi.”[12]
Într-o altă situaţie, vorbind despre o chestiune privitoare la Ali (Pacea fie asupra sa!), la fratele său, Jafar şi la Zayd b. al-Harithah, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i s-a adresat lui Ali (Pacea fie asupra sa!) după cum urmează: „Iar tu, o, Ali, tu eşti fratele şi tovarăşul meu.”[13]
Cu o altă ocazie el a spus: „Tu vei fi fratele şi companionul meu în Paradis.”[14]
Să vedem acum ce înseamnă frăţia în acest context.
Pentru a desfiinţa şi pentru a şterge toate formele de diferenţe tribale şi privilegiile care erau contrare normelor dreptăţii divine, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a luat o serie de măsuri necesare, mai presus de toate fiind instituirea unui tip special de frăţie între musulmani, după emigrarea la Medina. Dorinţa sa a fost să instaureze o frăţie completă în cadrul naţiunii (ummah) islamice, nu ca pe o noţiune abstractă, ci ca pe o realitate palpabilă şi concretă. Prin unirea a doi fraţi adoptivi, care nu erau legaţi prin niciun fel de legături de sânge sau de rudenie, ci numai prin apropierea de Dumnezeu şi prin credinţa în adevărurile religiei Sale, noua frăţie a islamului începea să înflorească într-o formă practică. Frăţia spirituală a devenit astfel echivalentă cu rudenia genealogică. Legăturile dintre doi fraţi adoptivi, fiecare aparţinând unui alt trib şi dintr-un oraş diferit a contribuit mai mult la extinderea generală a prieteniei şi afecţiunii între toţi membrii celor două triburi diferite, astfel că s-a format o reţea de legături spirituale şi emoţionale adânci.
Frăţia dintre cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Ali (Pacea fie asupra sa!) luase fiinţă cu nu mai puţin de zece ani înainte de hegira, când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a convocat o întrunire a rudelor sale, în casa sa, pentru a le cere acestora ajutorul. Scopul pe care l-a avut Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), atunci când a stabilit această legătură frăţească cu Ali (Pacea fie asupra sa!), a fost fără îndoială diferit de acela de a crea legături între două triburi, sau între locuitorii a două oraşe, scop pe care a căutat să-l realizeze în Medina, pentru că nu exista o asemenea distanţă sau diferenţă care să-l separe de Ali (Pacea fie asupra sa!). Ei erau deja rude, fiind veri şi existau deja legături strânse şi puternice între ei.
Motivul stabilirii frăţiei dintre Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Ali (Pacea fie asupra sa!) trebuie să fi fost de aceea o afinitate spirituală şi intelectuală, o simpatie interioară reciprocă. Ali (Pacea fie asupra sa!) era cel care semăna cel mai bine cu marele fondator al islamului, în ceea ce priveşte calităţile sale spirituale, cunoaşterea, devotamentul şi înţelegerea sa profundă. Frăţia dintre Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Ali (Pacea fie asupra sa!) avea de aceea o semnificaţie specială, care depăşea această viaţă, ajungând pe câmpul învierii şi pe tărâmul vieţii de apoi. Al-Hakim consemnează în cartea sa, al-Mustadrak, următoarea remarcă adresată lui Ali (Pacea fie asupra sa!) de către Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), transmisă prin două lanţuri de narare diferite: „Tu eşti fratele meu în această viaţă şi în viaţa de apoi.”[15]
Într-o zi, când Abu Bekir, Umar şi Abu Ubaydah se aflau în prezenţa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), el şi-a aşezat mâna pe umărul lui Ali (Pacea fie asupra sa!) şi a spus: „O, Ali, tu eşti prima persoană care a acceptat islamul şi care a crezut în mine. Tu eşti pentru mine aşa cum a fost Aaron (Harun) pentru Moise (Musa).”[16]
Odată, Umar l-a văzut pe un om care-l insulta pe Ali b. Abi Talib. Umar i-a spus: „Tu eşti făţarnic, pentru că l-am auzit pe Trimisul lui Dumnezeu spunând despre Ali: «Numai Ali este pentru mine aşa cum a fost Aaron (Harun) pentru Moise (Musa), doar cu excepţia faptului că nu va mai exista niciun profet după mine.»”[17]
Ceea ce trebuie observat în această tradiţie este că din moment ce particula din limba arabă innama (numai) implică exclusivitatea, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu se putea referi la funcţia de reprezentare a lui Ali (Pacea fie asupra sa!) ca fiind doar temporară, pentru că uneori el a ales şi pe alţii ca reprezentanţi ai săi. Cuvintele lui Umar mai sugerează şi faptul că el a înţeles din declaraţia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) că el l-a făcut pe Ali (Pacea fie asupra sa!) egalul său în toate privinţele, cu excepţia profeţiei, întrucât i-a spus celui care-l insulta pe Ali (Pacea fie asupra sa!): „Tu eşti făţarnic.” Făţărnicia acestuia era într-adevăr, mai rea decât necredinţa arătată în mod deschis.
Oricât de înalt ar fi statutul unui credincios, a-l insulta nu înseamnă nici necredinţă, nici făţărnicie. Umar şi mulţi alţi companioni obişnuiau să se insulte unul pe altul, dar nimeni nu a interpretat vreodată acest comportament ca însemnând necredinţă sau făţărnicie. Cu toate acestea, insultarea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a familiei sale înseamnă într-adevăr necredinţă şi de aceea se poate spune că Umar b. al-Khattab a înţeles cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ca însemnând că Ali (Pacea fie asupra sa!) avea acelaşi statut ca al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) însuşi.
Hadith-ul corăbiei (hadith al-safinah) este încă o tradiţie foarte bine cunoscută şi acceptată în mod universal, care se găseşte în cărţile savanţilor sunniţi renumiţi şi care demonstrează rolul familiei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în ceea ce priveşte asumarea funcţiei de conducere şi călăuzire a naţiunii (ummah) islamice. Abu Dharr al-Ghifari relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Cei din Casa mea sunt pentru voi la fel ca Arca lui Noe (Nuh). Oricine se îmbarcă pe ea, va fi salvat, iar oricine o părăseşte, se va îneca.”[18]
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) descrie astfel, într-un mod foarte clar, statutul pe care-l are familia sa şi rolul ei fundamental în călăuzirea omenirii şi în îndrumarea naţiunii (ummah) islamice. El avertizează cu privire la consecinţele periculoase pe care le va avea abandonarea persoanelor nobile şi salvatoare din Casa sa, o cale ce-i va conduce pe cei care o aleg, la întuneric şi rătăcire.
Semnificaţia comparaţiei dintre persoanele aparţinând Familiei Profetului (Ahl al-Beyt) (Pacea fie asupra lor!) şi Arca lui Noe (Nuh) este că acelora care urmează călăuzirea acestora referitor la îndeplinirea îndatoririlor lor religioase şi ale căror fapte sunt în conformitate cu poruncile lor, li se va garanta mântuirea de pedeapsa înspăimântătoare care-i aşteaptă în Ziua Judecăţii. Oricine li se împotriveşte şi nu ascultă de ei, cine se depărtează de această axă de orientare, este la fel ca cei care au căutat adăpost de furtuna îngrozitoare a potopului pe vârfurile munţilor, în loc să caute adăpost în Arca lui Noe (Nuh). Singura diferenţă este aceea că aceştia din urmă şi-au găsit moartea înecându-se, în timp ce primii se vor scufunda în chinul focului Iadului şi al pierzării veşnice.
Cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a descris pe cei din Casa sa astfel:
„Cei din Casa mea sunt ca stelele care-i ajută pe oameni să găsească drumul pe mare şi în deşert, scăpându-i de rătăcire şi de greşeală.” [19]
El a mai spus: „Oricine caută adăpost la cei din Casa mea, va fi protejat de rătăcire şi pierzare, iar oricine li se va împotrivi lor, va cădea pradă discordiei şi divergenţelor şi se va alătura grupului Satanei.” [20]
Din tradiţiile pe care tocmai le-am menţionat mai sus, putem deduce şi importanţa pe care o are Familia sa, pentru că cei care sunt expuşi la posibilitatea de a comite greşeli şi păcate, de a devia de la călăuzirea clară lăsată de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), nu vor putea niciodată să-i salveze pe alţii de la căderea în groapa mizeriei şi a rătăcirii, sau să producă o schimbare radicală în modul de a gândi, de a simţi şi de organizare socială, care este necesar pentru a asigura fericirea eternă.
S-ar putea obiecta împotriva şiiţilor, sau ar putea fi condamnaţi, numai dacă această cale aleasă de ei, de a se supune celor din familia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), ar fi inspirată de altceva şi nu de instrucţiunile şi recomandările sale. Totuşi, nu aşa stau lucrurile.
Când primul calif l-a desemnat pe cel de-al doilea calif ca succesor al său, ce cuvinte, sau ce frază a folosit el? A folosit el mai mult de o frază pentru a arăta că funcţia de calif şi de conducere a musulmanilor pe care o exercitase, a căzut acum în sarcina lui Umar? Spre deosebire de cazul acestuia, există multe expresii şi fraze de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), clare şi explicite în ceea ce priveşte înţelesul lor, referitoare la Ali (Pacea fie asupra sa!) Oare acestea nu sunt de ajuns pentru a dovedi autoritatea şi succesiunea sa? Cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) sunt mult mai clare şi mai explicite decât acelea folosite de primul calif pentru desemnarea celui de-al doilea calif. Nu sunt oare suficiente toate aceste hadith-uri pentru a dovedi cel puţin dreptul lui Ali (Pacea fie asupra sa!) la funcţia de conducere religioasă? Oamenii corecţi şi inteligenţi pot să judece ei înşişi aceste lucruri.
Savanţii şi personalităţile de vârf ale comunităţii sunnite au considerat că este necesar să se urmeze concepţiile şi învăţăturile fondatorilor celor patru şcoli de jurisprudenţă sunnită, chiar dacă nu există niciun hadith de la Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) care să poruncească o astfel de ascultare. De aceea, nu putem zări niciun argument potrivit pentru aceşti savanţi, care ignoră învăţăturile celor din Casa Profetului (Pacea fie asupra lor!), în ciuda afirmaţiei sale clare că Sfântul Coran şi cei din Casa sa vor rămâne legaţi, fiind de nedespărţit, până în Ziua Judecăţii. [21]
Ceea ce este încă şi mai extraordinar este că unii dintre fondatorii celor patru şcoli de jurisprudenţă sunnite au fost ei înşişi discipolii celor din Familia Profetului (Pacea fie asupra lor!) şi au beneficiat de erudiţia lor. Un savant sunnit important remarcă următoarele:
„Toţi savanţii musulmani, indiferent de şcoala căreia îi aparţin, sunt de acord în mod unanim cu realizările şi erudiţia Imamului al-Sadiq, pacea fie asupra sa! Imamii sunniţi care au fost contemporani cu acesta au învăţat de la el şi au dobândit ştiinţa de la el. Malik a învăţat de la el, aşa cum au făcut şi alţi contemporani ai lui Malik, cum ar fi Sufyan b. ‘Uyaynah, Sufyan al-Thawri şi mulţi alţii. Abu Hanifah, a cărui perioadă a vieţii a corespuns mai mult sau mai puţin cu cea a Imamului al-Sadiq – Pacea fie asupra sa! – a studiat ştiinţa religioasă sub îndrumarea lui şi l-a considerat pe acesta ca fiind cea mai erudită persoană a timpului său.”[22]
Ibn Hajar, un alt savant sunnit, relatează că Imamul al-Şafi’i a spus: „Familia Profetului este calea mea spre salvare şi ei sunt mijlocul de a mă apropia de Profet. Speranţa mea este că de dragul lor, registrul faptelor mele mi se va da în mâna dreaptă, în Ziua Judecăţii.”[23]
al-Şafi’i a mai spus: „O, voi cei din Casa Profetului, Dumnezeu a făcut ca dragostea pentru voi să fie obligatorie, prin menţionarea ei în Coran. Este suficient motiv de onoare pentru voi că celui care nu invocă binecuvântările asupra voastră în rugăciunea sa, nu-i vor fi acceptate actele sale de devoţiune (salat).”[24]
Spre deosebire de viziunile celor patru mujtahid care au fondat cele patru şcoli sunnite, nu există contradicţii sau divergenţe între învăţăturile celor din Familia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), întrucât aceştia nu s-au angajat într-un raţionament independent asupra preceptelor religiei. Învăţăturile lor sunt identice cu cele ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pe care Imamii infailibili din familia sa le cunoşteau. De aceea, spusele Imamilor nu pot fi aşezate la acelaşi nivel cu viziunile fondatorilor celor patru şcoli de gândire sunnite.
Având în vedere toate aceste lucruri, cum poate fi justificată ignorarea şi neglijarea învăţăturilor celor din Familia Profetului (Pacea fie asupra lor!)?
Următorul: Legătura dintre Coran și descendenții Profetului
Anterior: Obiecția lui Ali față de decizia companionilor
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] A se vedea Sfântul Coran 26:214
[2] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 111, 159. Ibn al-Athir: al-Kamil, vol. II, p.22; al-Tabari: al-Tafsir, vol. II, p. 216; Abu al-Fida’: al-Tarikh, vol. I, p. 119; al-Ganji: Kifayatal-Talib, p.89. al-Nasa’i: al-Khasa’is, p. 18; al-Halabi: al-Sirah, vol. I, p.304; Ibn Abi ‘l-Hadid: Şarh, vol. III, p. 255; al-Suyuti, Jam’ al-Jawami’, vol. VI, p. 408; al-Khifaji: Şarh al-Şifa‘, vol. III, p. 37
[3] Ibn Hişam: al-Sirah, vol. I, p.245
[4] al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 312
[5] Ibn Majah: al-Sunan, vol. I, p. 44; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 112
[6] al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 172
[7] al-Bukhari: al-Sahih, vol. III, p.58; Muslim: al-Sahih, vol. II, p. 323; Ibn M’ajah: al-Sunan, vol. I, p. 28; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 190; Ibn Hajar: Sawa’iq, p. 30; al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. VI, p. 152; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 240; al-Nasa’i: al-Khasa’is, p.7; Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. III, p.24
[8] (al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 63; al-Nasa’i: al-Khasa’is, p. 63; al-Hamawini: Fara’id al-simtayn, vol. I, p. 328 al-Dhahabi: Talkhis al-Mustadrak, vol. III, p. 132; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 331; al-Khwarazmi: al-Manaqib, p. 72; al-Ganji: Kifayat al-Talib, p. 116; Ibn Asakir: al-Tarikh al-Kabir, vol. I, p. 203; al-Biladhuri: Ansab al-Aşraf, vol. II, p. 106; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. VII, p. 338; al-‘Asqalani: al-Isabah, vol. II, p.509.)
[9] Muslim: al-Sahih, vol. VII, p. 120; Ibn ‘Asakir: al-Tarikh al-Kabir, vol. I, p. 334; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. VII, p. 341; al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. XIII, p. 163; Ibn Majah: al-Sunan, vol. I, p.58; al-Nasa’i: al-Khasa’is, p.50; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 51.
[10] A se vedea Sfântul Coran 20:29-32
[11] al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. V, p.31
[12] al-Halabi: al-Sirah, vol. II, p. 97. Ibn Hişam: al-Sirah, vol. I, p.505
[13] Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. VIII, p. 114
[14] Ibn ‘Abd al-Barr: al-Isti’ab, vol. II, p. 460; al-Khatib al-Baghdadi: Tarikh Baghdadi, vol. XII, p. 268; al-Firuzabadi: Fada’il al-Khhamsah, vol. I, p.114
[15] al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 414; al-Tirmidhi: Jami’ al-Sahih, vol. V
[16] al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. VI, p. 395
[17] Ibn Asakir: al-Tarikh al-Kabir, vol. I, p. 360-61; al-Khatib al-Baghdadi: Tarikh Baghdad, vol. VII, p.453
[18] al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. I, p. 250; Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 75; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 343; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 257. Ibn al-Sabbagh: al-Fusul al-Muhimmah, p. 10; al-Sabban: Is’af al-Raghibin, p. 111; al-Shiblanji: Nur al-Absar, p. 114
[19] Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 140; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 149
[20] Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 140; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 149
[21] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. V, p. 181
[22] Şeic Muhammad Abu Zahrah: al-Imam al-Sadiq, p.66
[23] Ibn Hajar, al-Sawa’iq, p. 108. A se vedea şi al-Firuzabadi: Fada’il al-Khamsah, vol. II, p.81)
[24] al-Şiblanji: Nur al-Absar, p. 104